Puține filme americane au colonizat atât de temeinic limbajul puterii precum Nașul. Trilogia lui Francis Ford Coppola — lansată în 1972, 1974 și 1990 — a luat bestsellerul de senzație al lui Mario Puzo și l-a remodelat într-o tragedie despre felul în care o afacere de familie și o familie americană se devorează una pe cealaltă. Să o privești înseamnă să înveți gramatica pe care Hollywood-ul o vorbește încă: oferta care nu poate fi refuzată, sărutul morții, patriarhul care împarte favoruri într-un birou ferecat, în timp ce afară, pe peluză, se revarsă o nuntă.

Saga aproape că nu a supraviețuit propriei sale facerii. Paramount voia un film de gangsteri ieftin; Coppola, pe atunci un tânăr de 32 de ani cu datorii și un singur succes de cinema de artă, voia o poveste despre capitalismul cu chip sicilian. S-a luptat cu studioul pentru a-l distribui pe un Marlon Brando aflat în declin în rolul lui Vito Corleone și pe un Al Pacino aproape necunoscut în cel al lui Michael, eroul de război care jură că nu se va alătura niciodată familiei și încheie filmul drept cel mai rece ucigaș al ei. Ambele pariuri au definit deceniul.

Ceea ce face filmele să dăinuie este mai puțin violența, cât măiestria din jurul ei. Directorul de imagine Gordon Willis a iluminat interioarele Corleone într-un chihlimbar concentrat și umbre adânci, provocând publicul să citească chipuri pe care abia le putea vedea; valsul melancolic al lui Nino Rota a transformat crima în elegie. Secvența botezului din primul film — Michael renunțând la Satana în biserică, în timp ce locotenenții săi își execută rivalii prin tot New York-ul — rămâne tiparul montajului paralel modern, taină și măcel împletite într-un singur ritm.

Nașul — Partea a II-a a ridicat miza prin scindarea timpului, urmărind domnia tot mai necruțătoare a lui Michael în 1958 în contrast cu ascensiunea tatălui său ca tânăr imigrant sicilian, interpretat de Robert De Niro, care a învățat dialectul pentru rol. Oscarul pentru cel mai bun actor în rol secundar al lui De Niro a făcut din Vito Corleone singurul personaj interpretat vreodată până la Oscaruri de doi actori diferiți, după Brando. Partea a II-a a devenit și prima continuare care a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film și, alături de original, rămâne singura pereche de film și continuare care au luat amândouă premiul suprem al Academiei.

Trilogia marchează apogeul carierei de jucător a lui Coppola. Aceeași ambiție neobosită l-a împins în junglă pentru a realiza Apocalypse Now și, două decenii mai târziu, în excesul pictat manual din Dracula al lui Bram Stoker. Nașul — Partea a III-a, sosit în 1990, este epilogul contestat al sagăi — mai slab, melancolic, vorbind pe față despre un om care nu-și poate răscumpăra sufletul. Coppola l-a remontat în 2020 sub titlul Moartea lui Michael Corleone, certându-se încă cu propria sa capodoperă.

Această ceartă este lecția finală a sagăi. Cei din neamul Corleone se ridică insistând că afacerile nu sunt niciodată personale și se prăbușesc fiindcă, pentru o familie, ele au fost mereu — o contradicție pe care Coppola a pus-o în scenă atât de precis încât, o jumătate de secol mai târziu, aproape orice dramă de prestigiu despre putere lucrează încă în umbra ei.

Etichete: robert de niro, al pacino, francis ford coppola, Marlon Brando, New Hollywood, The Godfather