Palmierii stau nemișcați în arșiță. Apoi linia copacilor se dizolvă într-un zid de foc portocaliu, bătaia lentă a palelor se contopește cu zumzetul unui ventilator de tavan, iar un bărbat transpiră într-o cameră de hotel din Saigon, cu războiul deja gonind în spatele ochilor. Apocalipsa acum își anunță metoda din primul minut: va fi o halucinație controlată, sunetul împăturit peste imagine până când jungla și interiorul unui craniu devin același loc.

Povestea e o linie dreaptă, iar filmul e orice altceva. Căpitanul Willard e trimis în susul unui râu spre Cambodgia ca să-l găsească pe colonelul Kurtz, un ofițer decorat care a scăpat de sub autoritatea armatei și s-a instalat ca un zeu printre oamenii pe care fusese trimis să-i combată. Francis Ford Coppola a luat Inima întunericului de Joseph Conrad și a lăsat-o să plutească pe un râu tropical în vreme de război; urcarea pe râu devine arhitectura întregului film, fiecare cot o coborâre mai adâncă, fiecare oprire un pic mai departe de orice lume care mai are sens.

Lumină și sunet

Aici filmul nu are rival. Vittorio Storaro l-a filmat în fum și culoare saturată — zori de magneziu, amurguri violete, chipuri luminate de rachete și de combustibil arzând — iar Walter Murch a clădit în jurul lor unul dintre primele adevărate mixaje surround din cinema, astfel încât elicopterele par să traverseze sala pe deasupra capului. Atacul asupra satului de coastă, lansat pe Cavalcada valkiriilor a lui Wagner urlând din difuzoare prinse cu șuruburi de elicoptere, rămâne secvența cea mai amețitoare și mai obscenă de felul ei, cu Kilgore al lui Robert Duvall plimbându-se drept printre explozii ca să rostească replica pe care toți o țin minte, despre mirosul de napalm. Imaginea duce argumentul; sunetul îl încheie.

Râul

Coppola construiește coborârea ca un șir de stații: un tigru în verdeață, un sampan controlat și apoi masacrat din cauza unui cățel ascuns, un spectacol USO care se prăbușește în busculadă, un pod luminat ca un bâlci la capătul lumii unde niciun soldat nu știe să spună cine comandă. Martin Sheen duce totul spre interior, Willard al său îngustându-se de la soldat la martor și apoi la ceva mai rece, în timp ce Sam Bottoms, Frederic Forrest, Laurence Fishburne și Albert Hall echipează o barcă plină de oameni pe care războiul îi consumă în tăcere. Cu cât apa se apropie de Kurtz, cu atât războiul refuză mai mult să se explice.

O scenă din Apocalipsa acum (1979), de Francis Ford Coppola — Apocalipsa acum (1979), regia Francis Ford Coppola.

Kurtz și întunericul de la final

Apoi apare Marlon Brando, imens și abia întrezărit, iar filmul își schimbă temperatura. În fața unui actor care s-a prezentat supraponderal și nepregătit, Coppola a făcut din problemă o estetică: îl îngroapă pe Kurtz în umbră și lasă un cap chel să iasă din negru în timp ce o voce gravă murmură despre groază. Secvența din tabără e tronsonul cel mai discutat al filmului: pentru unii, o coborâre hipnotică în mit; pentru alții, un anticlimax încremenit și prea filosofat după avântul râului. Filmarea a devenit o legendă în sine — un taifun care a culcat decorurile la pământ, infarctul lui Sheen, elicoptere rechemate în mijlocul cadrului ca să lupte cu o insurgență reală — dezvăluită mai târziu în documentarul Hearts of Darkness.

De ce încă își merită nota

Rezerva onestă e cea pe care ți-o întinde filmul însuși: partea cu Kurtz pierde avântul atroce a tot ce a fost înainte, iar penumbra improvizată a lui Brando poate aluneca din profund în pur obscur. Dar față de ce face filmul cu imaginea și sunetul, obiecția e mică. Niciun film de război de după nu a fost filmat ori mixat astfel, și niciunul nu a pus în scenă lenta prefacere a unui om în armă — și apoi în martor — cu atâta frumusețe și atâta groază. Rămâne esențial.

Apocalipsa acum a avut premiera în 1979, regizat de Francis Ford Coppola după un scenariu scris împreună cu John Milius, cu naratiunea scrisă de Michael Herr, adaptare liberă după Inima întunericului de Joseph Conrad. Martin Sheen, Marlon Brando, Robert Duvall, Frederic Forrest, Sam Bottoms, Laurence Fishburne și Dennis Hopper conduc distribuția. Imaginea lui Vittorio Storaro și sunetul filmului au câștigat fiecare câte un Oscar, iar filmul a împărțit Palme d’Or la Festivalul de la Cannes.

Etichete: cinema clasic, Film de război, francis ford coppola, Războiul din Vietnam