Există un moment, devreme, în care Ben Sanderson hotărăște că o să bea până moare, iar filmul pur și simplu îl crede pe cuvânt. Nu vine nicio intervenție. Niciun prieten nu pune la cale o salvare. Părăsind Las Vegas-ul e clădit pe acest refuz: privește un bărbat care se destramă și o femeie care îl iubește oricum, fără să le ceară vreodată vreunuia să devină cineva mai comod. Mike Figgis transformă ceea ce ar fi putut fi un sumbru avertisment de utilitate publică în ceva mult mai straniu și mai tulburător — o poveste de dragoste între doi oameni care convin, pe deplin conștienți, să nu se salveze unul pe celălalt.

Nicolas Cage este Ben, un scenarist de la Hollywood care și-a pierdut deja slujba, căsnicia și demnitatea în clipa în care îl întâlnim; tot ce mai rămâne este pofta. Cage se dăruiește rolului cu o onestitate fizică ce încă uimește — tremurul mâinilor, luciul umed al unui om aflat permanent cu trei pahare dincolo de luciditate, farmecul care continuă să pâlpâie ca o reclamă defectă. Este o interpretare lipsită de orice urmă de vanitate și i-a adus premiul Oscar pentru cel mai bun actor. Trei decenii mai târziu, rămâne reperul după care e măsurat.

Elisabeth Shue, în rolul Serei, îi dăruiește filmului cealaltă jumătate și, fără îndoială, interpretarea cea mai curajoasă. Sera e o lucrătoare sexuală din Las Vegas care îl primește pe Ben, iar Shue refuză fiecare clișeu la care invită rolul — o joacă atentă, hazlie, rănită și pe deplin stăpână pe propriile alegeri. Legătura care se naște între ei nu e mântuitoare și nu e cu adevărat despre sex; e un pact al acceptării. El îi spune că nu va putea niciodată, în veci, să-i ceară să se lase de băutură, iar ea acceptă. Shue a fost nominalizată pentru cea mai bună actriță și îl întâmpină pe Cage scenă cu scenă.

Elisabeth Shue în rolul Serei din Părăsind Las Vegas-ul — Elisabeth Shue în rolul Serei, rolul care i-a adus o nominalizare la Oscar.

Figgis, venit din muzică și din videoclip, filmează totul pe Super 16 granulat, astfel încât neonul se scurge, iar camerele par fierbinți și strâmte, luminate de veioze și de strălucirea cazinourilor. A compus el însuși o bună parte din coloana sonoră de jazz fumegos, de după miezul nopții, iar filmul se mișcă în ritmul ei, nu după turnurile intrigii. Esențial: refuză să judece. Nu există voce moralizatoare, nu există sociologie, nu există predică în actul al treilea; camera rămâne la nivelul ochilor a doi oameni și lasă tandrețea și groaza să împartă același cadru.

Acest refuz de a-și feri privirea are o sursă. Filmul este o adaptare după romanul semiautobiografic al lui John O’Brien, care și-a luat viața la scurt timp după ce a aflat că volumul său avea să devină film. Figgis a spus că producția a purtat cu sine senzația de a lucra pornind de la un fel de bilet de adio, iar greutatea aceea se simte în fiecare cadru — nu e o poveste despre dependență privită de la o distanță sigură, ci una spusă din interiorul ei.

Ceea ce ține Părăsind Las Vegas-ul viu mult după ce s-a retras valul dramelor de prestigiu de la mijlocul anilor nouăzeci este tocmai lipsa lui de confort. Nu crede că iubirea vindecă ceva; crede că iubirea poate fi reală chiar și atunci când nu vindecă. Filmul a obținut patru nominalizări la Oscar — victoria lui Cage, plus nominalizările pentru Shue, pentru regia lui Figgis și pentru scenariul său adaptat —, dar reputația lui se sprijină mai puțin pe statuete decât pe felul în care se dăruiește pe de-a-ntregul propriei premise sumbre și generoase.

Este, ca să fie limpede, o vizionare grea, și nu filmul potrivit pentru o seară fragilă. Dar este și una dintre cele mai oneste povești de dragoste pe care cinemaul american le-a produs în deceniul lui, și cel mai bun film despre băutură tocmai pentru că nu e, în fond, despre băutură — e despre ce sunt oamenii dispuși să accepte unul la celălalt odată ce au încetat să se prefacă a putea fi reparați. Esențial, cu un avertisment atașat.

Faptele. Regizat și scris de Mike Figgis, după romanul lui John O’Brien. Cu Nicolas Cage, Elisabeth Shue, Julian Sands și Valeria Golino. Imaginea, semnată de Declan Quinn. 111 minute. United Artists / MGM, 1995.