Cinema

Sally Hawkins transformă bunătatea unei mame adoptive într-o amenințare la Philippou

Molly Se-kyung

Un băiat și sora lui, cu vedere parțială, ajung la casa unei străine fără nimic altceva decât unul pe celălalt și hârtiile unei asistente sociale. Femeia care îi primește este blândă, aproape prea blândă, și crește deja un băiețel tăcut care nu vorbește și aproape că nu mănâncă. „Să o aduci înapoi”, al doilea lungmetraj semnat de Danny și Michael Philippou, își așază groaza chiar în acest aranjament — nu o casă bântuită, ci o gospodărie, și aritmetica tăcută a celor care sunt doriți și a celor care sunt doar de folos.

Filmul tratează doliul ca pe ceva ce poate fi pus la lucru. Laura, mama adoptivă, și-a pierdut propriul copil, iar casa pe care o conduce este mai puțin un refugiu și mai mult un mecanism, un loc organizat în jurul unei dorințe pe care nu are nicio intenție să o explice. Băiatul tăcut era aici înainte ca frații să sosească, iar filmul nu îi îngăduie niciodată privitorului să uite că această casă funcționa după propria ei logică cu mult timp înainte ca serviciile sociale să mai livreze doi copii. Frații ascund mecanismul cât pot de mult, lăsând publicul să simtă greșeala încăperilor înainte ca cineva să o numească, astfel încât dezvăluirea de mai târziu să sosească mai degrabă ca o confirmare decât ca un șoc.

YouTube video

Distribuirea lui Sally Hawkins în rolul Laurei este argumentul central al filmului. Hawkins și-a clădit o carieră pe personaje a căror bunătate este tot rostul lor — femeia de serviciu mută care iubește o creatură, neobosita și optimista Poppy, mamele și mătușile blânde din francize de familie. „Să o aduci înapoi” cheltuiește acea bunăvoință în mod intenționat. Căldura ei nu este o mască pe care filmul o smulge; este chiar mijlocul de transmitere. Interpretarea o păstrează pe Laura simpatică mult dincolo de punctul în care intriga a încetat să mai merite asta, ceea ce reprezintă exact disconfortul urmărit de regizori, și este motivul pentru care cruzimea, atunci când vine, se citește ca o trădare, nu ca un spectacol.

Frații Philippou au ieșit dintr-un canal de cascadorii de pe YouTube și au răzbătut cu Talk to Me, un film construit în jurul unui singur obiect grotesc: o mână îmbălsămată care le permitea adolescenților să invite morții în trupurile lor pentru câteva secunde. Acel debut a funcționat fiindcă regulile erau concrete, iar consecințele fizice. „Să o aduci înapoi” păstrează metoda și renunță la artificiu. De data aceasta nu există niciun dispozitiv ușor de viralizat, niciun truc de salon pe care o echipă de marketing să îl poată decupa; groaza este procedurală și domestică, ceea ce e mai greu de susținut și mai riscant de vândut.

Ceea ce ocolesc frații este un doliu care refuză să rămână privat. Pierderea Laurei nu o îmblânzește; îi sortează pe toți cei din jurul ei în roluri, iar copiii devin material pentru un proiect cu care niciunul nu a fost de acord. Andy citește primul pericolul și este pus la îndoială pentru asta, poziția pe care genul o rezervă pentru cel mai puțin capabil să plece. Sora lui, Piper, cu vedere parțială, este pusă să aibă încredere într-o casă pe care nu o poate vedea pe deplin. Un motiv recurent, un cerc grosolan zgâriat și pictat în jurul proprietății, funcționează deopotrivă ca prescurtare ocultă și ca teză tăioasă. Aceasta este o buclă închisă, iar cineva trebuie să rămână înăuntru pentru ca bucla să se închidă.

Filmul a apărut pe culoarul de horror al studioului A24 cu genul de poziționare pe care acesta a învățat să o fabrice: aprecieri timpurii puternice, un refren despre „cel mai bun horror al anului” în presa de specialitate, iar familia Philippou tratată dintr-odată ca un brand, nu ca o noutate. Acea primire contează mai puțin pentru ceea ce afirmă și mai mult pentru ceea ce semnalează. Distribuitorii au acum încredere că frații pot lansa un film doar pe ton, fără un concept spectaculos de tipărit pe un afiș, iar lansarea internațională este testul care arată dacă acea încredere ajunge și în piețe în care debutul lor abia s-a făcut simțit.

Ceea ce „Să o aduci înapoi” refuză să facă este să se explice pe sine, iar asta va dezbina publicul. Logica ritualului rămâne în mod deliberat luminată insuficient; filmul se preocupă mai mult de textura unei gospodării care se destramă decât de o mitologie limpede pe care privitorul să o poată reasambla în drum spre casă. Oricine își dorea mecanismul strâns, guvernat de reguli, al debutului regizorilor ar putea găsi această peliculă reținută până la exces. Cumpătarea este o alegere deliberată, iar ea schimbă catharsisul pe spaimă fără să pretindă că schimbul vine pe gratis.

Sally Hawkins as Laura in the horror film Bring Her Back released in 2025
Sally Hawkins in Bring Her Back (2025)

Hawkins conduce distribuția în rolul Laurei, alături de Billy Barratt în rolul lui Andy și de debutanta Sora Wong în rolul lui Piper, a cărei vedere parțială este folosită de film ca mai mult decât un simplu mecanism narativ; Jonah Wren Phillips îl joacă pe Oliver, băiatul tăcut pe care povestea nu îl explică pe deplin până când nu este nevoită. Danny Philippou a scris scenariul împreună cu Bill Hinzman. A24 a produs filmul alături de Causeway Films și de South Australian Film Corporation, aceeași bază regională care a stat în spatele primului lor lungmetraj.

„Să o aduci înapoi” durează 104 minute. A rulat în cea mai mare parte a piețelor internaționale în a doua jumătate a anului trecut și a ajuns pe ecranele din România odată cu deschiderea în cinematografele românești pe 1 august, unde se află deja. Este genul de al doilea film care îți spune dacă un regizor de horror are o metodă sau pur și simplu a avut o singură idee bună — iar pe baza acestor dovezi, frații Philippou au o metodă.

Distribuție

  • Mischa Heywood — Cathy

Etichete: , , , , ,

Discuție

Există 0 comentarii.