Cinema

Willem Dafoe joacă un poet readus în lumină în filmul Late Fame al lui Kent Jones

Camille Lefèvre

Ed Saxberger și-a petrecut aproape toată viața de muncă în spatele unui ghișeu poștal, iar volumașul de versuri pe care îl publicase în tinerețe a ieșit demult din tipar și din memorie. Într-o zi, un necunoscut îi apare în prag, numește cartea o descoperire și îl roagă să vină să cunoască oamenii care, într-o cameră închiriată de cealaltă parte a orașului, își citesc versurile lui cu voce tare unii altora. Premisa filmului Late Fame e chiar atât de simplă, iar tensiunea îi vine dintr-o singură întrebare tulburătoare: ce îi datorează un om acelui sine mai tânăr pe care niște străini au hotărât brusc să îl admire și ce îi datorează vieții liniștite pe care admirația amenință să o destrame.

Kent Jones, critic și istoric de film cu mult înainte de a regiza ceva, tratează recunoașterea întârziată drept dar și cruzime tăcută deopotrivă. Îl interesează mai puțin dacă versurile lui Saxberger au vreo valoare și mai mult ce îi face atenția unui om care se împăcase deja cu ideea de a nu fi nimeni anume. Filmul urmărește cu răbdare cum un strop de măgulire rearanjează o rutină așezată și refuză să ne spună dinainte dacă rearanjarea aceasta e o salvare sau o capcană lentă.

YouTube video

Distribuirea lui Willem Dafoe în rolul unui om definit de propria ștergere de sine e cea mai ascuțită idee a filmului. Dafoe e un actor de o forță expresivă neobișnuită, capabil să umple cadrul cu foarte puțin, însă aici joacă aproape în întregime spre interior, lăsând speranța să urce și apoi să se retragă pe un chip care a transmis spre exterior o carieră întreagă. E o interpretare clădită din ezitări. Greta Lee o joacă pe Gloria, actrița în jurul căreia se așază tinerii admiratori, eroina tragică a salonului lor autoproclamat, și ea dă grupului vremea lui emoțională, senzația că e mereu ceva în joc chiar și atunci când nu se întâmplă nimic. Cele două interpretări trag în direcții opuse, a lui spre retragere, a ei spre expunere, iar filmul trăiește în distanța încărcată dintre ele.

Opera concisă a lui Jones răsplătește lectura auctorială la care invită. Lungmetrajul său anterior urmărea o femeie în vârstă prin ritualurile zilnice ale îngrijirii, vinovăției și dezamăgirii, iar apreciatul său documentar despre Hitchcock și Truffaut era, în fond, un studiu despre felul în care artiștii se conving singuri de propriile decizii și se dezmint apoi de ele. În alegerea acestui material se ascunde o ironie discretă: Jones a condus ani la rând Festivalul de Film de la New York, o instituție a cărei întreagă rațiune e să hotărască cine e băgat în seamă, iar acum îndreaptă mecanismul acela către un om pe care odinioară l-ar fi trecut cu vederea. Late Fame aparține unei filiații de filme americane atente și lipsite de ostentație despre oameni pe care cultura a încetat pe tăcute să îi mai observe. Camera păstrează o distanță respectuoasă, montajul e negrăbit și lasă scenele să respire dincolo de punctele lor evidente, iar New Yorkul pe care îl încadrează e unul de trepte de intrare, apartamente înguste și cine lungi, mai apropiat de orașul lui John Cassavetes decât de orice carte poștală turistică. Forma poartă aici argumentul: durata și reținerea țin locul răbdării despre care e vorba în poveste.

Sursa e o nuvelă pe care Arthur Schnitzler a scris-o și apoi a lăsat-o într-un sertar, o schiță mușcătoare a unui cerc literar vienez, rămasă nepublicată până mult după moartea autorului. Samy Burch, scenarista din spatele filmului May December, mută acest mediu într-un New York din centru care de atunci a dispărut aproape cu totul, păstrând ochiul rece al lui Schnitzler pentru vanitatea care leagă un grup de artiști autoproclamați. Tinerii care îl ridică în slăvi pe Saxberger au nevoie de el la fel cum și el are nevoie de ei. El confirmă că mediul lor coboară din ceva real, iar ei confirmă că scurta lui istorie nu a fost ceva ce și-a închipuit. Recunoașterea, sugerează filmul, e mereu, în parte, o tranzacție.

Ceea ce Late Fame refuză e orice verdict asupra versurilor înseși. Prindem fragmente, urmărim reacțiile ascultătorilor, dar filmul nu vrea nici să îl ungă pe Saxberger drept un maestru trecut cu vederea, nici să îl demaște ca pe o mediocritate comodă, iar acest refuz e deliberat. Riscul unui film de critic despre artă e că alunecă într-un eseu jucat de actori, și există aici pasaje în care ideile apasă puțin cam aproape de suprafață. Filmul scapă de primejdie fiindcă se întoarce mereu la comportament, la micile vanități, gesturi de bunătate și umilințe pe care nicio teză nu le poate strânge în ordine.

Willem Dafoe as Ed Saxberger in Kent Jones Late Fame 2026
Willem Dafoe in Late Fame (2026)

Edmund Donovan îl joacă pe Meyers, tânărul admirator înflăcărat care declanșează redescoperirea, iar Jake Lacy, Graham Campbell, Clark Johnson, Welker White și William Hill completează cercul și orașul din jurul lui. Jones regizează după scenariul lui Burch, printre producători numărându-se Killer Films, iar distribuția fiind asigurată de Magnolia Pictures.

Late Fame a avut premiera în secțiunea Orizzonti a Festivalului Internațional de Film de la Veneția pe 30 august 2025, apoi a fost prezentat la Festivalul de Film de la New York în toamna aceea și a câștigat premiul Juriului Cititorilor cotidianului Der Standard la Viennale. Magnolia Pictures a lansat filmul în cinematografele din New York pe 7 august 2026 și la Los Angeles pe 14 august, urmând o distribuție americană mai largă. Deocamdată nu a fost confirmată nicio dată de lansare în cinematografele din România, aceasta fiind o lansare arthouse americană. Filmul durează 97 de minute.

Distribuție

Fotografii: The Movie Database (TMDB)

Etichete: , , , , ,

Discuție

Există 0 comentarii.