Cinema

Willa Holland îmbălsămează morții, iar un demon le poartă chipurile în The Mortuary Assistant

Martha O'Hara

Camera e numai oțel inoxidabil și un bâzâit slab de neon, genul acela de lumină care aplatizează pielea și colorează totul în nuanța unei respirații ținute. Aici își petrece Rebecca Owens nopțile: singură cu cei de curând morți, cu o gură de scurgere în podea și o listă de sarcini pe care groaza a găsit-o mereu insuportabil de intimă. Spală, îmbălsămează, închide ochii, semnează formularul. The Mortuary Assistant își extrage teroarea direct din această procedură, din răbdarea tactilă a pregătirii unui corp în timp ce ceva din întuneric începe să respire odată cu tine.

Rebecca nu e o ingenuă care țipă, ci o îmbălsămătoare atestată cu un trecut sfărâmat, o fostă dependentă care a luat slujba fiindcă era singura care ar fi primit-o. Ceea ce începe ca rutină — hârtii, camere frigorifice și mentorul de la două uși mai încolo — se strică atunci când trupurile încep să vorbească cu voci împrumutate, iar un demon se apucă să probeze chipurile morților. Sarcina centrală e cea care a transformat materialul-sursă într-o obsesie: identifică lucrul corect, ori vei fi luat de el.

YouTube video

Alegerea Willei Holland pentru rolul Rebeccăi e argumentul cel mai limpede despre ceea ce vrea să fie filmul. Holland o joacă nu ca pe o ultimă supraviețuitoare, ci ca pe cineva deja epuizat înainte ca bântuirea să înceapă, ceea ce menține frica psihologică, nu doar reactivă; femeia se luptă cu propria istorie înainte ca vreun demon să apară să i-o inventarieze. În fața ei, Paul Sparks aduce registrul lui aparte de neliniște șoptită pentru Raymond Delver, mentorul casei funerare a cărui bunătate nu se așază niciodată în ceva demn de încredere. Forma de duet — o femeie mai tânără și bărbatul mai în vârstă care cunoaște secretele clădirii — oferă materialului supranatural un circuit uman pe care să curgă.

Regizorul Jeremiah Kipp ajunge aici după o lungă etapă de scurtmetraje și cinema de gen, adaptând unul dintre cele mai apreciate exemple recente de groază indie ieșită din jocurile video, un joc a cărui putere trăia aproape în întregime în ritualul la persoana întâi și în culpabilitatea jucătorului. Această descendență contează. Filmul aterizează în valul actual de mici jocuri de groază care fac saltul pe ecrane, același curent care a scos Five Nights at Freddy’s și Iron Lung din consolă în sălile de cinema. Scenariștii Tracee Beebe și Brian Clarke împart creditul adaptării, iar fiindcă Clarke a construit jocul original, transpunerea rămâne măcar aproape de sursa care i-a adus un public.

Sub mecanica posesiunii, jocul și acum filmul vorbesc despre vinovăție ca o datorie ce nu poate fi plătită. Demonul nu atacă pur și simplu; el acuză, scormonind în ceea ce a făcut Rebecca și în ceea ce a lăsat nefăcut, purtând morții ca pe niște măști ca să ajungă la femeia vie. Groaza plasată într-o casă funerară mizează pe proximitate, iar aici morții nu sunt atât monștri, cât probe. Munca de a-i îngriji devine o spovedanie nocturnă, iar Kipp readuce mereu camera la mâini, la instrumente, la micile gesturi clinice pe care răbdarea le face insuportabile.

Kipp și echipa lui tratează casa funerară ca pe un personaj de sine stătător. River Fields e numai linoleum tocit și coridoare luminate cu sodiu, un loc unde paleta virează spre verzuri învinețite și maroul lemnului vechi, unde fiecare suprafață curată se citește ca ceva ce așteaptă să fie pătat. Sperieturile trăiesc mai puțin în ceea ce sare la tine, cât în compoziția însăși, în cadrele lungi și fixe care lasă o formă să se contureze la marginea luminii înainte ca Rebecca, sau publicul, să fie gata să o numească. E un film care înțelege că o casă funerară e înfricoșătoare mai întâi ca o cameră și abia apoi ca o bântuire.

Ceea ce filmul nu poate moșteni e tocmai lucrul care făcea jocul înspăimântător. Pe consolă, teroarea era participativă. Tu erai cel care trebuia să aleagă, iar o identificare greșită era eșecul tău, înregistrat în propria ta ezitare. Un film retrage acea agentivitate și cere unei camere fixe să reproducă o groază care depindea odată de nervii jucătorului. Adaptările jocurilor construite pe atmosferă și bucle pierd în mod curent acea frecare, și încă nu e limpede că un River Fields filmat în cadraje obișnuite poate face un spectator pasiv să se simtă implicat așa cum o făcea cel de la controler. Sperieturile vor funcționa; culpabilitatea e importul mai greu.

Willa Holland as Rebecca Owens in The Mortuary Assistant, 2026
Willa Holland in The Mortuary Assistant (2026)

Distribuția din jurul Willei Holland și a lui Paul Sparks îi include pe John Adams, Mark Steger într-un personaj creditat doar drept The Mimic, Emily Bennett, Shelly Gibson și Keena Ferguson. Filmul durează nouăzeci și unu de minute și a fost produs prin eticheta Dread a Epic Pictures alături de Traverse Terror, o coproducție americano-britanică. Ajunge la public prin Shudder, casa de streaming de groază care a devenit pe tăcute destinația implicită pentru exact acest calibru și temperatură de film de gen.

The Mortuary Assistant a intrat în cinematografele americane în distribuție limitată pe 13 februarie 2026, înainte de a trece pe Shudder și AMC+ la finalul lui martie 2026, cu o lansare Shudder în Regatul Unit tot spre sfârșitul lui martie 2026. Deocamdată nu există confirmată o lansare în cinematografele din România. Fie că își câștigă sperieturile prin mai mult decât volum, filmul își păstrează intactă provocarea centrală: mai devreme sau mai târziu trebuie să rostești numele lucrului din întuneric și să fii sigur că l-ai nimerit.

Distribuție

Etichete: , , , , ,

Discuție

Există 0 comentarii.