Cinema

Gillian Anderson, final girl-ul pe care Camp Miasma al lui Schoenbrun nu-l poate lăsa să moară

Molly Se-kyung

O franciză moartă e o moștenire ciudată. Camp Miasma a fost târât în serie după serie până la epuizare, sperieturile lui fotocopiate până ce niciuna nu mai prinde, iar fandomul subțiat la un pumn de colecționari care mai apar din obișnuință. Apoi ajunge în mâinile cuiva care chiar îl vrea — nu ca să-l mai stoarcă, ci fiindcă iubește lucrul ieftin și dizgrațios care fusese cândva. Acel moment de predare, când un horror de unică folosință devine obsesia unei singure persoane, e locul de unde pornește Jane Schoenbrun.

Filmul pe care Schoenbrun îl ridică în jurul acestei predări e un slasher despre facerea unui slasher și refuză categoric să trateze cele două îndeletniciri ca pe niște meserii separate. O tânără regizoare preia reboot-ul și pornește în căutarea actriței care a jucat final girl-ul din original — o singuratică ce și-a petrecut ani întregi aranjând să nu fie privită. Ceea ce începe ca o curtare de casting se încheagă în ceva mai aproape de posesiune. Groaza oferită e însuși actul de a fi autor: cui îi aparține monstrul, cine ține cuțitul, cine supraviețuiește faptului de a fi privit.

YouTube video

Hannah Einbinder o joacă pe Kris, regizoarea care vine, iar distribuția e chiar argumentul filmului. Registrul comic al lui Einbinder funcționează pe nerv și pe expunerea de sine, iar Schoenbrun le transformă pe amândouă în arme. Kris e o fană care știe exact cât de ieftin e obiectul iubirii ei și tot întinde mâna după el — ceea ce face din ea rarul protagonist de horror al cărui pericol suprem e propriul gust. E în același timp surogatul spectatorului și agresorul, iar filmul nu o scapă din niciuna dintre cele două cârlige.

În fața ei, Gillian Anderson e Billy Presley, final girl-ul dispărut. Anderson o joacă drept o stăpânire de sine străbătută de o falie — o femeie care a înțeles demult că, în această franciză, a fi o icoană și a fi pradă erau același rol filmat din unghiuri diferite. Când Kris vine s-o curteze, Billy trebuie să decidă dacă o revenire e o înviere sau doar o a doua ucidere. Cele două femei dând târcoale una alteia, fiecare încercând să afle care pe care o regizează, e adevăratul eveniment al filmului; numărul de cadavre e aproape o politețe făcută genului.

Schoenbrun și-a dedicat filmele felului în care ecranele colonizează oamenii care se holbează în ele — fandomul online grețos al debutului, ceața televizuală disforică a peliculei care a impus-o unui public mai larg. E prima dată când ia un motor comercial de horror perfect funcțional și îl duce la viteză maximă de gen, în loc să-l dezmembreze din afară. Obsesia a rămas aceeași: identitatea asamblată și desfăcută de imaginile pe care le consumăm. Camp Miasma doar îi pune un cuțit în mână.

Funcționează, de altfel, și ca o glumă pe seama industriei, spusă fără mila unei poante. Camp Miasma ține locul oricărei proprietăți intelectuale târâte înapoi pe masa de operație mult după ce pulsul i s-a oprit, iar Kris e orice regizor căruia i s-a dat un cadavru și i s-a spus să-l facă să meargă. Simpatia lui Schoenbrun stă de partea fanei care ia sarcina în serios, dar filmul vede limpede prețul: a reboota ceva înseamnă a-l dezgropa, iar dezgroparea lucrurilor e felul în care încep filmele de groază.

Ceea ce ferește ideea de a se prăbuși într-un seminar e că Schoenbrun nu lasă niciodată meta-cadrul să devină un alibi. Crimele sunt crime adevărate. Tabăra, lacul, noroiul, lama care se ridică din apa neagră — mobilierul de slasher e filmat drept, fără clipitul complice cu care de obicei e cerut iertare pentru el, și abia apoi dorința dintre cele două femei deformează cadrul. Filmul a deschis secțiunea Un Certain Regard la Cannes și a plecat cu Queer Palm — cel mai sigur semn că romanul nu e o garnitură așezată peste sânge. E zidul de rezistență.

Miza e lizibilitatea. O poveste atât de îndoită în sine — un reboot despre un reboot, un final girl despre final girls — riscă să-și dea roadele doar pentru spectatorii care vorbesc deja fluent limba slasher și aud fiecare ecou. Stăpânirea tonului la Schoenbrun n-a fost niciodată în discuție; stăpânirea unui public care nu și-a făcut temele rămâne întrebarea deschisă. Dacă metatextul ajunge ca spaimă autentică sau doar ca istețime — asta trebuie să tranșeze durata proiecției, iar trailerul, oricât de viclean, ține răspunsul chiar în afara cadrului.

A still from Jane Schoenbrun slasher Teenage Sex and Death at Camp Miasma from 2026
A scene from Teenage Sex and Death at Camp Miasma (2026)

Ansamblul din jurul celor două protagoniste e bogat. Jack Haven apare drept Little Death, Patrick Fischler drept Rudolph, iar Arthur Conti, Eva Victor, Zach Cherry, Sarah Sherman, Dylan Baker, Jasmin Savoy Brown, Quintessa Swindell și Kevin McDonald umplu tabăra. Plan B Entertainment a produs alături de Mubi, care pilotează și lansarea filmului într-o mare parte a lumii.

O dată de cinema în România nu a fost încă confirmată; reperul rămâne startul american sub bagheta Mubi — New York și Los Angeles pe 7 august, cu o extindere limitată în săptămâna următoare și un circuit american mai larg ce va urma. Filmul durează 112 minute. Datele internaționale, gestionate prin Mubi și The Match Factory, se vor eșalona spre finalul verii și în toamnă.

Distribuție

Etichete: , , , , ,

Discuție

Există 0 comentarii.