Cei mai mulți actori își petrec cariera luptându-se să rămână în centrul cadrului. Sam Neill și-a petrecut-o cedându-l – și această generozitate, mai mult decât orice rol anume, este ceea ce tocmai a pierdut cinematografia. Omagiile încep cu scena în care ochelarii de soare coboară în timp ce un brahiozaur se înalță în față, și au dreptate; dar reflexul de a-l eticheta sub o singură producție de blockbuster ratează lucrul mai straniu și mai fin care era de fapt: actorul principal pe care o întreagă generație de autori l-a căutat tocmai pentru că nu intra în competiție cu filmele lor.

Gândiți-vă cine a avut încredere în el. Gillian Armstrong a construit descoperirea unui întreg cinema național pe reținerea lui; Jane Campion l-a distribuit în rolul soțului colonial rezervat; Phillip Noyce l-a abandonat pe ape deschise în Dead Calm; John Carpenter a folosit însăși sănătatea lui mintală ca suprafață de groază; Fred Schepisi l-a pus față în față cu Meryl Streep de două ori și nu s-a temut niciodată că va dezechilibra scena. Aceștia nu sunt regizori cu un stil comun. Ceea ce îi unea era nevoia de un actor care să poată fi acordat – o suprafață inteligentă, discretă, pe care un cineast să o poată regla la nevoile filmului – iar Neill a fost instrumentul la care se întorceau mereu.

Acesta este secretul paletei pe care toată lumea l-a lăudat fără să-l numească exact. Aceeași calitate reținută se citea ca decență în Dr. Alan Grant al lui Steven Spielberg și ca ceva mai rece când un regizor întorcea butonul în cealaltă direcție: soțul posesiv din Possession, bărbatul care se destrăma în tăcere. Rareori anunța o emoție; o lăsa pe seama tăieturii și a planului contracâmp. Jocul lui era prietenos cu montajul – îi dădea regizorului materialul și ieșea din cale, motiv pentru care putea duce în spate o dramă de costum și un film cu creaturi în același sezon fără să pară vreodată că schimbă viteza.

Arcul operei sale este o hartă a cinematografiei. A crescut prin Sleeping Dogs și My Brilliant Career, parte a exploziei antipode care și-a purtat întreaga cohortă – Campion, Armstrong și ceilalți – din Australia și Noua Zeelandă în lume. Jurassic Park a fost excepția, nu culmea: singura dată când o franciză globală a împrumutat stabilitatea lui pentru a ancora spectacolul, făcând din chipul său o prezență familiară în milioane de case pentru oameni care nu ar fi căutat niciodată Possession. S-a întors la Grant de-a lungul a trei decenii și nu a lăsat niciodată salariul să-i degradeze meșteșugul.

A murit la Sydney, la St Vincent’s Private Hospital, la vârsta de 78 de ani, au declarat rudele sale – pierderea a fost „bruscă și neașteptată”, dar, în cuvintele lor, „binecuvântată de faptul că Sam rămăsese fără cancer”. Trăise cu limfomul angioimunoblastic cu celule T, un cancer rar al sângelui, din 2022, și anunțase abia în această primăvară că boala dispăruse. Născut în Irlanda de Nord și crescut în Dunedin de la vârsta de șapte ani, a rămas cu încăpățânare legat de Noua Zeelandă, îngrijind pinot noir la podgoria sa Two Paddocks între filme și tratând celebritatea ca pe un hobby ușor jenant. I-au supraviețuit patru copii și opt nepoți.

Priviți prima dată când Alan Grant vede un dinozaur viu: camera se oprește pe fața lui Neill, pentru că filmul are nevoie ca noi să credem înainte de a îndrăzni să ne arate. Aceasta a fost treaba pe care a făcut-o mai bine decât aproape oricine – să privească, pentru ca noi să o facem. Cinematografia nu duce lipsă de staruri. Tocmai a pierdut unul dintre ultimii săi mari reactori, omul al cărui dar era să facă filmul oricui altcuiva să pară adevărat.

Etichete: Jane Campion, jurassic park, obituaries, Sam Neill, The Piano