Lacrimile lui John Malkovich la premiera „Wild Horse Nine“ de la Veneția sunt argumentul său pentru Oscar

Există un tip de actor care își petrece întreaga carieră fiind cea mai interesantă persoană de la marginea cadrului, iar John Malkovich este acel actor de câtă vreme aproape că nu ne mai amintim. La premiera de la Veneția a filmului Wild Horse Nine al lui Martin McDonagh, ceva s-a reașezat. Furătorul de scene primise centrul peliculei, iar când aplauzele nu se mai opreau, a plâns.

Lacrimile contează pentru că Malkovich a construit o întreagă gramatică din a nu le arăta. Semnătura lui este detașarea: tonul prețios, amenințarea amuzată, senzația unui om care își narează propria viață dintr-un loc situat puțin deasupra ei. Să vezi acest instrument îndreptat spre sentiment, iar pe omul care îl mânuiește dezarmat de o sală, înseamnă să înțelegi ce a făcut de fapt McDonagh aici. A găsit registrul pe care Malkovich rareori ni-l lasă aproape.

McDonagh scrie vorbăreți. De la In Bruges la The Banshees of Inisherin, cinematografia lui se învârte în jurul aceleiași răni – prietenii masculine conflictuale, dialoguri moralmente explozive și structurate să-și detoneze propriile premise. Frazele lui se îndoaie până sângerează, iar aceasta este exact forma vocii lui Malkovich: accentele stranii, ironia ținută cu o jumătate de secundă prea mult, felul în care poate face o replică să se întoarcă asupra ei. Cei doi erau, retrospectiv, inevitabili. Surpriza este locul spre care McDonagh îndreaptă ironia.

Lecturi recomandateWall Street, parabola morală a lui Oliver Stone pe care o generație întreagă a citit-o ca pe un manual de succes

Malkovich îl interpretează pe Chris, un ofițer CIA în ceea ce par a fi ultimii săi ani, un om care, după cum a observat criticul TIME, spune pur și simplu adevărul – iar efectul este încântare, nu cruzime. Aceasta este inversarea pe care se întoarce întreaga interpretare. Distanța manierată care l-a făcut cândva pe Malkovich un superb ticălos citește acum drept un fel de onestitate epuizată, un om care a rămas fără motive să se mai joace. Recenzenții nu încetează să folosească cuvântul vulnerabilitate, și au dreptate, dar cuvântul mai exact este expunere. McDonagh i-a dat în sfârșit ironiei lui Malkovich ceva de plâns.

Nu este singur acolo sus. Sam Rockwell îl joacă pe Lee drept omul serios și oglinda, o interpretare generoasă care favorizează ascultatul în locul livrării replicilor – actorul care a câștigat deja un Oscar dintr-un scenariu McDonagh, acum mulțumit să cedeze pelicula partenerului său. Duetul lor este motorul filmului, doi agenți trimiși din Santiago pe Insula Paștelui în timp ce o lovitură de stat se adună în spatele lor, tachinându-se în drum spre o istorie care nu va tachina înapoi. McDonagh a spus că lucrul înfricoșător al prezentului este că puternicii nu se mai obosesc să-și țină mașinațiunile ascunse; decorul de epocă este modul lui de a face acest argument fără să ridice vocea.

Locul filmului în cariera lui va fi dezbătut luni de zile. Nu a făcut niciodată un lungmetraj care să eșueze, iar tentația este să numești acesta cel mai bun dintre ele; lectura mai rece este că este cel mai controlat. TIME notează că nu poartă niciuna dintre aerele de superioritate ale lui Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, iar această reținere este ideea – glumele sunt încă acolo, dar nu se mai felicită singure. Dacă există o cusătură, este cea semnalată de NME: rolurile feminine ținute la marginea unei povești care este, în cele din urmă, despre doi bărbați și tăcerea lor.

Recepția a intrat deja în istorie: ovație în picioare care a durat între treisprezece și paisprezece minute, cea mai lungă a festivalului de până acum, cu partenera lui Rockwell, Leslie Bibb, în fruntea zgomotului, și Parker Posey în lacrimi. Malkovich, nominalizat de două ori la Premiile Academiei și niciodată câștigător, a deviat discuțiile despre premii cu umilința unui om care a învățat să nu se aștepte la nimic din partea lor – cel mai frumos lucru, a spus el, este că filmul primește atenție. Searchlight îl lansează în noiembrie; cursa pentru Leul de Aur numără douăzeci și unu de filme, juriul condus de Maggie Gyllenhaal urmând să raporteze mai târziu în această lună.

Academia a avut două șanse cu Malkovich și a trecut de ambele. McDonagh tocmai i-a oferit o a treia care va fi greu de explicat – o interpretare principală din partea unui om care a petrecut patruzeci de ani prefăcându-se că nu are nevoie să fie văzut, lăsându-se în sfârșit văzut.

Etichete: știri, John Malkovich, Oscars, Venice Film Festival, Martin McDonagh, Wild Horse Nine

Conținut similar

Willem Dafoe joacă un poet readus în lumină în filmul Late Fame al lui Kent Jones

David Lynch, regizorul care a transformat coșmarul în artă cinematografică

Novak Djokovic: The Wolf in Winter pe Prime Video: regizorul de la The Last Dance filmează foamea care nu se stinge

Martin Eden: filmul care transformă visul american al lui Jack London íntr-o ruină italiană

Dead Reckoning, thrillerul de vară de la Nantucket care nu-și găsește tonul

Lupul de pe Wall Street, exaltarea de trei ore a lui Scorsese despre lăcomie în care Leonardo DiCaprio îți vinde aceeași minciună pe care le-o vinde clienților