Cinema

Jodie Foster joacă integral în franceză în thrillerul Vie privée al Rebeccăi Zlotowski

Veronica Loop

O psihanalistă pariziană se convinge că una dintre pacientele ei nu a murit din cauze naturale și, în loc să predea cazul cuiva cu legitimație de poliție, începe să pună ea însăși întrebările. Acesta este motorul filmului Vie privée («A Private Life»), iar el spune deja ce fel de film construiește Rebecca Zlotowski: unul care tratează curiozitatea profesională deopotrivă ca defect de caracter și ca resort dramatic.

Detaliul care călătorește, însă, este protagonista. Jodie Foster duce filmul aproape integral în franceză, rapid și fluent, într-un registru pe care majoritatea vedetelor de la Hollywood de talia ei nu îl încearcă niciodată. Alegerea reașază întregul proiect. Nu este o vedetă anglofonă care își face o apariție într-un film de autor, ci o interpretare completă clădită într-o a doua limbă, iar de aici pornește exact interesul industriei pentru film.

YouTube video

Distribuția secundară sună ca o declarație de intenții despre ton. Daniel Auteuil îl joacă pe fostul soț al lui Foster și pe complicele ei reticent în anchetă, iar cei doi transformă investigația în ceva mai apropiat de comedia recăsătoririi decât de thriller, doi oameni cărora le face vădit plăcere să fie în aceeași încăpere mult după ce căsnicia s-a încheiat. Virginie Efira, Mathieu Amalric și Vincent Lacoste completează un mediu burghez parizian pe care filmul îl locuiește și îl ironizează blând în același timp. Este o distribuție adunată pentru ton, nu pentru spectacol, actori capabili să mențină o comedie polițistă în echilibru între melancolie și farsă fără să alunece în vreuna dintre ele. Lilian Steiner, personajul lui Foster, stă în centrul ei, singura convinsă că există vreun caz.

Zlotowski se învârte de la începutul carierei în jurul unor femei care vor mai mult decât le îngăduie împrejurările, în filme care se mișcă între dorință, familie și clasă cu o ușurință neobișnuită. Vie privée împinge acest instinct spre gen, împrumutând forma poveștii polițiste fără să piardă interesul regizoarei pentru viața interioară. Rezultatul este mai aproape de comedia de salon decât de procedural, ancheta funcționând ca pretext, nu ca miză. Regizoarea filmează Parisul ca pe un loc al suprafețelor confortabile și ține camera lipită de vedeta sa, încredințându-i lui Foster scene întregi purtate prin atenție și sincronizare, mai degrabă decât prin eveniment.

Ceea ce filmul spune cu adevărat este despre limita analizei. Lilian și-a petrecut viața profesională convinsă că poate citi oamenii, iar intriga pune la încercare această certitudine în fața unei morți pe care nu o poate interpreta limpede. Misterul este real, dar pe Zlotowski o interesează mai mult nevoia analistei sale de a avea dreptate decât soluția. Este un film despre o profesionistă incapabilă să stingă privirea clinică și despre mica vanitate îngropată în impulsul de a-i înțelege pe toți din încăpere. Pacienta dispărută devine mai puțin o victimă, cât o problemă pe care Lilian nu suportă să o lase nerezolvată, o idee mai ascuțită decât cele pe care își dau osteneala să le poarte majoritatea thrillerelor.

Această abordare este și riscul filmului. Un mister care își tratează propria soluție drept secundară îi cere spectatorului să țină la o enigmă pe care regizoarea o ignoră pe jumătate, iar nu toți o vor urma până acolo. Tonul comic ține miza deliberat coborâtă, iar filmul nu se hotărăște niciodată pe deplin dacă vrea suspans sau satiră. Receptarea la festivaluri s-a împărțit exact pe acest punct. Unii l-au găsit prea ușor, alții elegant, iar verdictul onest este că filmul nu rezolvă tensiunea, ci locuiește comod înăuntrul ei.

Strategia din jurul lansării este la fel de interesantă ca filmul. O vedetă americană de talia lui Foster acceptând un rol principal în franceză este o mișcare calculată, pe o piață unde marile festivaluri de prestigiu și cumpărătorii de streaming seamănă tot mai mult, și unde un chip recunoscut alăturat unei autoare europene ajunge mai departe decât ar reuși fiecare singur. Este genul de distribuție care deschide un film mic și vorbăreț spre zeci de teritorii pe care altfel nu le-ar atinge niciodată, iar harta largă de difuzare o confirmă.

Distribuția principală este completată de Luàna Bajrami, în timp ce documentaristul Frederick Wiseman apare într-un rol mic, un gest cinefil al unei regizoare care își cunoaște publicul. Filmul este produs de Les Films Velvet împreună cu France 3 Cinéma, regizat și co-scris de Zlotowski, și durează 103 minute strânse. Ad Vitam l-a distribuit în Franța, în vreme ce Sony Pictures Classics deține drepturile pentru America de Nord și America Latină, o hartă de difuzare care semnalează încredere într-un rol principal subtitrat purtat de un nume de prim-plan.

Filmul a avut premiera în afara competiției la Cannes, unde a stârnit o ovație lungă în picioare, după care a ajuns treptat în alte teritorii. Pentru România nu a fost încă confirmată o dată de lansare în cinematografe, în timp ce difuzarea internațională continuă să se extindă. Ca gest de industrie este lipsit de echivoc: un nume american de încredere care dovedește că poate susține o producție europeană în propriii ei termeni lingvistici. Ca film este o plăcere minoră și sigură pe sine, care știe exact cât de ușoară intenționează să fie.

Distribuție

Etichete: , , , , ,

Discuție

Există 0 comentarii.