Val Kilmer a murit cu eticheta de «dificil». Filmele lui spun altceva

Ceea ce observase Roger Ebert — că Val Kilmer ar putea fi «cel mai nerecunoscut protagonist al generației sale» — nu a ajuns la consens decât după ce Kilmer nu mai putea contesta această judecată. A murit la șaizeci și cinci de ani, de pneumonie, după ce petrecuse ultimul deceniu cu vocea grav afectată de un cancer la gât tratat printr-o traheotomie. Reevaluarea care a urmat a fost rapidă, caldă și complicată de o întrebare pe care cariera sa o ridicase mereu: ce faci cu un actor pe care Hollywood îl considera prea mult, al cărui mai bun lucru era tocmai acel «prea mult»?

Eticheta de «dificil» l-a urmărit pe Kilmer în anii 1990 ca un al doilea credit. Regizorul Joel Schumacher, care l-a distribuit ca Batman în Batman Forever, l-a numit «copilăros și imposibil». John Frankenheimer, care l-a regizat în Insula doctorului Moreau, a pronunțat verdictul definitiv: «Nu-mi place Val Kilmer, nu-mi place etica lui de muncă și nu vreau să fiu asociat cu el vreodată». Acuzația s-a transformat în înțelepciune convențională. La începutul anilor 2000, traiectoria lui Kilmer — de la cel mai căutat protagonist al generației sale la un nume asociat în principal cu producții cu buget redus — părea să confirme legenda.

Eticheta «dificil» merită examinată nu ca verdict, ci ca simptom: al modului în care Hollywood gestionează talentele incomode și al condițiilor în care răbdarea profesională este acordată sau retrasă.

Poveștile despre comportamentul său nu sunt triviale. Pe platoul Insulei doctorului Moreau, Kilmer ar fi refuzat să iasă din roulotă și ar fi folosit întârzierile de producție ca instrument de conflict. Regizorul Richard Stanley a fost înlocuit la jumătatea filmărilor; Frankenheimer, care a preluat, s-a găsit în aceeași situație. Pe Batman Forever, Schumacher a documentat public că Kilmer comunica în principal prin conflict. Propria apărare a lui Kilmer era caracteristic oblică: într-un schimb public, a explicat că nu a făcut «suficientă linguşeală față de finanțatori. Mă interesa doar actoria».

În fața acestor relatări există o filmografie care este propriul ei argument. Ca Doc Holliday în Tombstone, Kilmer a oferit ceea ce mulți critici consideră una dintre cele mai susținute interpretări în rol secundar ale deceniului: transformare fizică, precizie verbală, umor autentic. Interpretarea este încă în mod regulat citată drept motivul pentru care filmul dăinuie. Jim Morrison al său în The Doors a necesitat cântatul live pe platou, imitarea vocii lui Morrison cu atâta fidelitate încât membri supraviețuitori ai trupei au spus că nu întotdeauna pot distinge înregistrările. Ebert a scris că interpretarea era «cel mai bun lucru din film». În Heat, sub regia lui Michael Mann, a jucat un hoț de bănci alături de Al Pacino și Robert De Niro. Mann nu a avut plângeri publice.

Cel mai solid argument al industriei împotriva lui este structural, nu personal. Producțiile cinematografice sunt întreprinderi colective care cer comportament predictibil. Un regizor care nu reușește să scoată actorul principal din roulotă are o criză de program, nu un dezacord creativ. Calitatea interpretărilor rezultate nu compensează echipa pentru condițiile în care au fost obținute. Acesta este un argument legitim.

Ceea ce argumentul acesta nu poate explica este selectivitatea aplicării sale. Hollywood a tolerat istoric actori al căror comportament pe platou era considerabil mai extrem decât orice atribuit lui Kilmer — atât timp cât acei actori mențineau încasări care justificau toleranța. Batman Forever a încasat peste 330 de milioane de dolari la nivel mondial. Eticheta «dificil» nu a împiedicat discutarea unei continuări; ceea ce a împiedicat-o a fost decizia personală a lui Schumacher. Tiparul sugerează că «dificil» are un prag, și că acel prag nu este în primul rând comportamental, ci comercial.

Retrospectiva «Kilmer Forever» a Brattle Theatre din Boston, acoperită de WBUR în lunile de după moartea sa, a formulat teza că a avut «spiritul neliniştit și jucăuș al unui actor de caracter prins în corpul unui protagonist». Documentarul Val, pe Amazon Prime cu 93% aprobare pe Rotten Tomatoes, a adunat patru decenii de material filmat de Kilmer însuși. În Top Gun: Maverick, Iceman-ul său comunică mai întâi prin tastatură — cu vocea reconstituită prin IA din arhive sonore — înainte de a abandona tastatura pentru a vorbi. The Hollywood Reporter l-a descris ca una dintre cele mai emoționante secvențe ale anului.

Ce este știut / Ce rămâne în dispută

Ce este stabilit: Val Kilmer a fost cu adevărat dificil de lucrat pe producții specifice, documentat de mai mulți regizori. Oportunitățile sale comerciale s-au restrâns drastic din sfârșitul anilor 1990. A suferit un tratament pentru cancer la gât cu traheotomie și a murit la șaizeci și cinci de ani.

Ce este de asemenea stabilit: interpretările sale în Tombstone, The Doors, Heat și Top Gun se numără printre cele mai citate ale epocii lor. Roger Ebert l-a identificat ca subestimat când era încă la apogeu comercial. Documentarul Val a primit laude aproape unanime. Scena din Top Gun: Maverick a fost descrisă de mai multe publicații importante ca una dintre cele mai emoționante ale anului.

Ce rămâne în dispută: dacă costurile profesionale ale comportamentului său au fost proporționale cu contribuțiile sale — și dacă retragerea industriei a reprezentat o politică rațională sau o aplicare selectivă a unor standarde suspendate pentru actori mai fiabili din punct de vedere comercial. Ambele teze sunt sustenabile cu aceeași forță. Aceasta este cea mai onestă afirmație care se poate face despre locul lui Val Kilmer în cinema.

Etichete: știri, analysis-en1