Seria

‘Vei ajunge în iad’: biopicul Netflix făcut de oameni care nu o suportau

Jun Satō

Înainte de prima imagine, spectatorul citeşte un avertisment: serialul este inspirat din fapte reale, dar este o operă de ficţiune. Fraza nu este o precauţie juridică. Este prima decizie narativă a biopicului dedicat lui Kazuko Hosoki, prezicătoarea cea mai urmărită a televiziunii japoneze de la începutul anilor două mii — şi este o decizie pe care autorii o asumă deschis, pentru că nu cred până la capăt în femeia a cărei viaţă tocmai au reconstituit-o. Distanţa nu este un efect; este o metodă.

Hosoki a dominat aproape un deceniu peisajul televiziunii unei ţări care, oficial, nu credea în prezicătoare. Fraza ei de marcă — „vei ajunge în iad” — a intrat în vorbirea curentă. Cărţile ei despre astrologia celor Şase Stele, un sistem pe care tot ea îl concepuse, au stabilit un record Guinness în categoria respectivă. La orele de maximă audienţă, între 2004 şi 2008, emisiunile ei de divertisment ajungeau la audienţe de aproximativ douăzeci la sută din gospodăriile japoneze. Pentru a înţelege biopicul care îi este dedicat acum trebuie părăsită întrebarea înşelătoare — sfântă sau impostoare? Serialul nu răspunde. Pune o altă întrebare, mai incomodă: ce ţară îşi construieşte o astfel de figură şi continuă să o privească ştiind?

YouTube video

O scriitoare care începe să se îndoiască

Îndoiala este înscrisă în însăşi structura naraţiunii. Hosoki îşi povesteşte viaţa unei scriitoare, Minori Uozumi, însărcinate cu redactarea autobiografiei ca ghostwriter. O interpretează Sairi Ito, aceeaşi actriţă care a susţinut The Naked Director, biopicul anterior dedicat unui auto-inventator al Japoniei postbelice. Minori intră în proiect convinsă că trebuie să documenteze; este avatarul spectatorului. Episod după episod începe să se îndoiască de ce i se spune, iar spectatorul se îndoieşte împreună cu ea pentru că regia îl conduce exact acolo.

La şaptesprezece, treizeci, cincizeci şi şaizeci şi şase de ani, actriţa care îi dă chip lui Hosoki susţine rolul fără transformări fizice spectaculoase. Ce se schimbă este privirea: la şaptesprezece observă, la treizeci negociază, la cincizeci hotărăşte, la şaizeci sentenţiază. Acelaşi gest în patru registre. Erika Toda, interpreta, declarase public înainte de filmări că nu o suporta pe Hosoki şi schimba canalul de fiecare dată când prezicătoarea apărea pe ecran. Regizorul Tomoyuki Takimoto a spus acelaşi lucru. Serialul s-a făcut, cu alte cuvinte, sub semnul mărturisit al neataşamentului faţă de propriul subiect — şi tocmai această ambivalenţă este textura fiecărui cadru.

Ţara care privea ştiind

Hosoki nu a ajuns la televizor din întâmplare. Şcoala ei a fost Ginza nocturn. După o copilărie postbelică în care a fost nevoită să mănânce râme pentru a supravieţui, a condus în deceniul al treilea de viaţă mai multe cluburi de hostess care i-au adus porecla „regina cartierului Ginza”. Abilităţile care fac o mama de succes în cartierul plăcerilor — citirea foamei celorlalţi, rostirea lucrurilor pe care clientul nu îndrăzneşte să le formuleze, transformarea unei tranzacţii în aparenţă de grijă — sunt exact cele care, două decenii mai târziu, au transformat-o în prezicătoare de televiziune.

Acuzaţiile au apărut devreme. Cele mai multe vizau vânzarea agresivă a unor pietre funerare scumpe prezentate ca necesităţi spirituale; un tipar comercial documentat, anchetat în repetate rânduri, fără consecinţe asupra contractelor ei cu posturile TV. Zvonurile despre legături cu crima organizată apăreau şi se risipeau cu aceeaşi regularitate. Nimic din toate acestea nu i-a redus audienţa. Serialul nu tratează aceste acuzaţii ca pe un scandal, ci ca pe o probă: o ţară care ştia despre plângeri şi care continua să o privească producea o formă specifică de consimţământ colectiv.

Aici depăşeşte lectura serialului formatul obişnuit al biopicului. În anii apogeului ei televizat, televiziunea japoneză era încă o monocultură; putea fabrica autoritate morală la scară industrială, înveşmântată în codurile familiarităţii — sinceritatea aspră, ignorarea afişată a etichetei, indiferenţa aparentă faţă de convenţii. Hosoki a întruchipat acest dispozitiv până la punctul lui de ruptură. Când s-a retras de pe ecrane la sfârşitul anilor două mii, începea să se destrame şi contractul tacit dintre televiziune şi public; credinţa avea să migreze altundeva, către platforme mai fragmentate, mai algoritmice, dar nu mai puţin lacome de figuri sigure.

A fost Hosoki o salvatoare sau o impostoare? Serialul refuză să răspundă. Refuzul, de fapt, este structural: prin externalizarea propriei neîncrederi prin vocea naratoarei, prin deschiderea cu o mărturisire de ficţiune, prin asumarea de către artişti care recunosc că nu au crezut niciodată în subiectul lor, biopicul îi întoarce întrebarea spectatorului. Atunci când o ţară întreagă îşi alege o profetesă, este într-adevăr caracterul individual al acelei profetese ceea ce merită judecat?

Straight to Hell - Netflix
Straight to Hell – Netflix

Vei ajunge în iad are premiera pe 27 aprilie pe Netflix. Serialul are nouă episoade regizate de Tomoyuki Takimoto (House of Ninjas, The Brain Man) şi Norichika Oba (Gannibal sezonul al doilea), pe un scenariu de Monaka Manaka şi cu coloana sonoră originală semnată de Hibiki Inamoto, compozitorul taiga drama-ei NHK Dousuru Ieyasu (2023).

Rolul principal este interpretat de Erika Toda în pielea lui Kazuko Hosoki, iar Sairi Ito o joacă pe Minori Uozumi. Distribuţia mai cuprinde pe Toma Ikuta în rolul lui Masaya Hotta, Toko Miura în rolul cântăreţei din era Showa Chiyoko Shimakura, alături de Eita Okuno, Kentaro Tamura, Ayumu Nakajima, Kimiko Yo, Renji Ishibashi şi Yasuko Tomita. Serialul este produs de Django Film pentru catalogul japonez al Netflix.

Discuție

Există 0 comentarii.