Argentina învinge Algeria, dar tot Mondialul campioanei se sprijină pe un Messi de 38 de ani

Primul spunea deja totul, dacă aveai curajul să-l citești ca pe un avertisment, nu ca pe o minune. A luat mingea de la treizeci de metri, pe jumătate cu spatele, și-a scuturat marcatorul de pe umăr ca pe un palton incomod și a curbat șutul în colțul îndepărtat înainte ca portarul să-și fi așezat picioarele. Luca Zidane nu s-a mișcat. Toată seara argentiniană a încăput în acele patru secunde, și odată cu ea problema pe care nimeni, în alb-albastru, nu voia s-o spună cu voce tare.

Tabela arăta ca o declarație. Trei goluri, poarta intactă, un hat-trick al căpitanului și suficientă istorie cât să umple o săptămână de prime pagini. Lionel Messi a devenit primul om care joacă șase Campionate Mondiale, l-a egalat pe Miroslav Klose în fruntea golgheterilor competiției, l-a depășit pe Pelé la implicări în goluri, și a făcut-o la al două sutelea meci la națională. Un al patrulea gol, anulat pentru ofsaid, ar fi fost doar podoabă. Ca seară izolată, a atins perfecțiunea.

Apoi lărgești cadrul, și fotografia se schimbă.

Lecturi recomandateCM 2026, Grupa J: Argentina favorită — Algeria a bătut deja Olanda și vine pregătită

Fiecare dintre acele trei goluri a aparținut aceluiași jucător. La fel și cel anulat. La fel și singurele faze care au făcut apărarea algeriană să pară muritoare. Scoate-l pe Messi din echipă, ridică-l curat din cei unsprezece, și rămâne un egal fără goluri cu un adversar care nu figurează printre favoriți, o echipă care a egalat posesia campioanei și a plecat după șapte încercări fără să oblige la o singură parare. Argentina nu a demontat Algeria. A făcut-o Messi, de trei ori, în timp ce ceilalți zece se uitau la maestru, ca noi toți.

Iată acuzația ascunsă în încoronare, și trebuie spusă limpede, fiindcă altfel rezultatul o îngroapă. Acesta trebuia să fie turneul schimbului de generații, în care jucătorii meniți să susțină Argentina în era de după Messi să dovedească faptul că pot duce povara cât el e încă acolo să o împartă. În schimb, moștenitorii desemnați au livrat o seară de aproape. Lautaro Martínez, vârf de atac, și-a petrecut minutele prins între pasă și șut, fără să se hotărască vreodată, și a fost schimbat fără să fi tulburat cu adevărat tabela. Julián Álvarez, revenit după accidentare, a traversat meciul fără să lase urmă. Thiago Almada a oferit lățime și ceva viteză, și nimic mai mult. Nu sunt figuranți. Sunt coloana a ceea ce urmează, și în seara în care viitorul trebuia să se prezinte, și-a dres glasul și n-a spus nimic.

Să fim drepți cu ce a fost bun, și a fost mult. Apărarea a fost o prestație de campioană adevărată. Lisandro Martínez a degajat tot ce mișca în careu, Cristian Romero nu i-a lăsat pe atacanți să respire, iar Emiliano Martínez a încheiat seara practic fără treabă, un portar redus la spectator cu o relansare excelentă. Algeria n-a tras nici măcar o dată pe poartă. O linie defensivă atât de fermă, într-un turneu atât de lung, valorează mai mult decât un trident strălucitor, iar Argentina o are. Structura din spatele lui Messi e solidă. Problema e în fața lui.

Și aici onestitatea taie în ambele părți, fiindcă cealaltă citire se susține, și nu e slabă. O campioană nu e obligată să câștige frumos sau echilibrat. E obligată să câștige, iar Argentina a câștigat, lejer, fără gol primit, la debutul în apărarea titlului. Messi e vizibil în formă, vizibil ascuțit, vizibil bucurându-se într-un fel care ar trebui să sperie restul tabloului. „Face asta de douăzeci de ani”, a spus apoi Lionel Scaloni, jumătate antrenor, jumătate suporter. „Trebuie să ne bucurăm de el”. E înțelepciune în asta. O echipă care îl are pe cel mai decisiv fotbalist al generației sale, și care primește această versiune a lui, nu are nevoie ca ceilalți atacanți să răspundă în prima săptămână. Are nevoie de ei mai târziu, și mai e timp.

Dar întrebarea grea e cea impusă de eticheta de favorită, iar Argentina a venit purtând-o. Printre cele câteva naționale cărora li se cere cu adevărat să ridice trofeul, e acolo pe merit: campioană en-titre, cu lot, organizată, condusă de cel mai bun jucător din lume. Eticheta a supraviețuit intactă la Kansas City. S-a schimbat ce o susține. După nouăzeci de minute, întreg argumentul ofensiv al Argentinei se sprijină pe un singur om, iar acel om împlinește treizeci și nouă de ani înainte ca grupele să se încheie. Asta nu e temelie. E numărătoare inversă.

Asta e partea pe care Messi însuși o înțelege mai bine ca oricine, fiindcă prețul unei cariere lungi e singurul adversar de care nu a putut scăpa niciodată pe contraatac. Trupul care s-a arcuit la primul gol e același care a jucat mai mult fotbal decât aproape oricine din istoria jocului, iar un Mondial nu devine mai blând pe măsură ce înaintează. Eliminatoriile vin cu o căldură care e deja subiectul turneului. Pauzele se scurtează. Adversarii încetează să aștepte și încep să vâneze. Un meci de grupă cu Algeria e cel mai blând examen pe care Argentina îl va da toată vara, și a fost nevoie de o seară aproape impecabilă a unui om de treizeci și opt de ani ca să pară ușor.

Verdictul debutului rămâne, deci, tăiat în două, și așa trebuie să rămână. Apărarea spune pretendentă. Poarta intactă spune pretendentă. Căpitanul o strigă. Restul atacului spune ceva mai apropiat de un singur punct de rupere purtând coroană. Ambele citiri sunt adevărate, și care dintre ele decide vara argentiniană va ține de un lucru simplu: dacă altcineva în afară de Messi își amintește cum se marchează înainte ca meciurile să înceapă să-i pedepsească pe cei care nu pot. Eticheta de favorită e reală azi. Dacă va fi reală peste trei săptămâni depinde de cei zece oameni care în acea seară s-au uitat la singurul.

Etichete: știri, wc26, Argentina, Algeria

Conținut similar

Argentina nu te joacă mai bine, te macină — iar singurul adversar peste care nervii nu trec este timpul

Messi și Ronaldo, primii cu șase Campionate Mondiale: cât costă să reziști atât de mult

Lionel Messi, numărul zece deja statuie care încă nu spune când se opreşte

Uruguay a câștigat un secol rezistând; Bielsa pariază că acum poate câștiga sufocând

Mondialul acesta nu îl câștigă cine încântă, ci cine rezistă o lună întreagă

Mexicul ajunge mereu în optimi la Mondial și se oprește mereu acolo — acasă, asta nu mai e de ajuns