‘Señorita, draga mea’ pe Netflix: ce a ascuns o familie 25 de ani

Adela are douăzeci şi cinci de ani, este copil unic şi predă cateheza într-o parohie din Pamplona. Îşi petrece săptămânile în mica prăvălie de antichităţi a familiei şi le explică în fiecare sâmbătă copiilor că trupul este un dar al lui Dumnezeu cu un sens limpede. Ce nu ştie, în timp ce repetă această doctrină în faţa elevilor săi, este că mama ei şi medicii care au adus-o pe lume au decis în 1976, într-o cameră de spital, ce avea voie să fie propriul ei corp. Señorita, draga mea, adaptarea liberă semnată de Fernando González Molina şi Alana S. Portero după filmul lui Jaime de Armiñán nominalizat la Oscar în 1972, transformă această scenă iniţială într-o teză morală: catehismul pe care Adela îl predă a fost scris pentru un trup pe care ea nu îl posedă.

Premisa care susţine filmul nu este descoperirea. Este înţelegerea care a precedat-o. Adela este intersex, iar familia care a crescut-o ştia acest lucru încă din ziua naşterii. Au crescut-o ca pe o fată, au îndrumat-o spre munca de catehetă, au privit-o devenind o femeie al cărei singur vocabular moral i-a fost predat de o Biserică ce are o clauză pentru păcat şi o clauză pentru har, dar niciuna pentru ceea ce ea va afla despre sine la douăzeci şi cinci de ani. Filmul numeşte gestul cu cuvântul lui exact: un contract semnat de o familie, asupra trupului unui copil, înainte ca acel copil să ştie să citească. Decizia de a plasa povestea în 1999 face mult mai mult decât pare: nu există internet în care o tânără din provincia spaniolă să caute informaţii despre propriul corp, nu există o conversaţie publică despre intersex ca o categorie distinctă de clinico-religiosul hermafroditismo care încă figura în manualele spitaliceşti spaniole la sfârşitul secolului XX, iar parohia rămâne cadrul moral implicit al Pamplonei.

Ceea ce cenzura franchistă nu a putut spune în 1972

Distribuţia este decizia pe care originalul nu o putea lua. Mi querida señorita a lui Jaime de Armiñán, nominalizată la Oscar pentru cel mai bun film în limbă străină, a fost filmată sub cenzura franchismului târziu. José Luis López Vázquez, vedetă consacrată şi bărbat cisgender, a interpretat personajul, iar alibiul medical a permis sub regim ceea ce regimul nu ar fi tolerat în limbaj direct. Armiñán şi co-scenaristul José Luis Borau au folosit acea acoperire cu o pricepere remarcabilă, iar rezultatul rămâne una dintre cele mai discret subversive opere ale cinematografiei spaniole de la începutul anilor şaptezeci. Alana S. Portero, autoarea romanului La mala costumbre — unul dintre textele la care Spania contemporană revine atunci când se discută despre trupuri şi tăceri — îi retrage filmului acoperirea. Elisabeth Martínez, femeie intersex şi debutantă pe ecran, o interpretează pe Adela. Riscul filmului trăieşte tocmai în această decizie. Nu exista o actriţă intersex spaniolă cu o carieră consolidată la care să se apeleze. Cariera nu exista pentru că Spania nu îi îngăduise să existe. Criticile venite de la Málaga privind un anumit didacticism al scenariului şi câteva inegalităţi în prestaţia lui Martínez trebuie cântărite faţă de alternativa pe care filmul a refuzat-o. Ceea ce îi lipseşte filmului ca şlefuire este preţul deciziei — iar decizia este filmul.

S‑ar putea să‑ți placă șiSantita pe Netflix: eroina paraplegică care nu cere iertare nimănui

Povestea se petrece în 1999 şi aterizează în 2026, în mijlocul unei dezbateri legislative spaniole nici acum încheiate cu privire la intervenţiile chirurgicale neconsimţite asupra sugarilor intersex. Extinderea drepturilor trans din 2023 a lăsat problema medicală în afara perimetrului. În multe spitale spaniole — la fel ca în România, unde nu există încă o lege organică privind copiii cu variaţii ale dezvoltării sexuale — se practică în continuare, în primele luni de viaţă, intervenţii menite să „normalizeze” trupuri care nu se încadrează în logica binară, doar cu acordul părinţilor. Dând camera cu douăzeci şi şapte de ani înapoi, Portero realizează o manevră pe care cadrul contemporan nu i-ar fi permis-o: îl lasă pe spectator să privească o generaţie de părinţi luând exact decizia pe care o generaţie de părinţi continuă să o ia astăzi şi îngăduie ca această consecinţă să intre pe ecran sub trăsăturile unei femei adulte. Cei peste 600.000 de români care trăiesc astăzi în Spania, mulţi dintre ei părinţi de copii născuţi în spitalele spaniole, sunt printre primii spectatori la care filmul ajunge fără traducere.

Madridul nu vindecă rana

Ceea ce filmul moşteneşte de la Almodóvar este gramatica — familie de provincie, mamă catolică, condiţie queer ca fapt, nu ca intrigă; ceea ce rupe de el este deznodământul. Almodóvar oferea transcendenţă: protagonista ajunge la Madrid, se reinventează, evadează din corsetul provincial spre familia aleasă. Şi Adela ajunge la Madrid, în a doua jumătate a poveştii. Anna Castillo o interpretează pe Isabel, kinetoterapeuta lesbiană a cărei intrare deschide uşa oraşului şi a unui vocabular pe care parohia nu îl oferise niciodată. Paco León, în răspăr cu rolurile sale obişnuite, dă viaţă părintelui José María, un preot gay care tratează întrebarea Adelei ca pe o întrebare reală, nu ca pe un pericol. Manu Ríos, Eneko Sagardoy, Lola Rodríguez şi Nagore Aranburu populează lumea care se deschide. María Galiana, bunica cea mai recognoscibilă a televiziunii spaniole datorită serialului Cuéntame, o întruchipează pe Adelina, matriarha a cărei relaţie cu secretul este nota cea mai dureroasă a filmului. Dar Madridul nu vindecă rana. Filmul refuză ieşirea almodovariană şi onorează finalul deschis al lui Armiñán, care îşi lăsa protagonistul în interiorul întrebării, fără a se aşeza de o parte sau de alta a ei.

Ce datorează o persoană familiei care a iubit-o minţind-o despre propriul corp? Filmul nu răspunde. Cele mai răbdătoare scene ale sale sunt cele în care mama nu sfârşeşte prin a fi o nelegiuită, iar Adela nu sfârşeşte prin a fi o eroină. Stau una în faţa celeilalte într-o doctrină pe care niciuna dintre ele nu a scris-o, ambele formate de aceeaşi parohie, de aceleaşi manuale medicale, de aceeaşi tăcere care a străbătut catolicismul provincial spaniol timp de două generaţii. Catehismul pe care Adela l-a predat ani la rând conţine o clauză pentru păcat şi una pentru har. Nu conţine niciuna pentru aritmetica precisă a faptului de a fi fost minţită de o mamă care se credea protectoare. Filmul o lasă pe Adela în interiorul întrebării — nu din teamă de un răspuns, ci din respect pentru ceea ce i-a fost predat.

Señorita, draga mea ajunge pe Netflix pe 1 mai, după o lansare limitată în cinematografele spaniole prin Tripictures pe 17 aprilie şi o premieră mondială în competiţia oficială a celei de-a 29-a ediţii a Festivalului de la Málaga, pe 8 martie. Regia este semnată de Fernando González Molina, scenariul de Alana S. Portero, într-o adaptare liberă după scenariul lui Jaime de Armiñán şi José Luis Borau din 1972. Suma Content — casa de producţie a lui Javier Ambrossi şi Javier Calvo, cu Andrea Herrera Catalá producător executiv — produce pentru Netflix. Coloana sonoră originală este compusă de Álex de Lucas şi Zahara, cu o piesă originală a Zaharei scrisă pentru film. Durată: 113 minute. În rolurile principale, Elisabeth Martínez îşi face debutul pe ecran ca Adela, alături de Anna Castillo (Isabel), Paco León (părintele José María), Nagore Aranburu (Cruz), Manu Ríos (Gato), Eneko Sagardoy (Santiago), Lola Rodríguez (Ángela) şi María Galiana (Adelina). Întrebarea pe care filmul o lasă în spaţiul public spaniol este aceeaşi pe care, după ani de dezbateri europene, niciun parlament din regiune — inclusiv cel de la Bucureşti — nu a tranşat-o încă: cine îşi asumă, în absenţa unei legi, decizia luată în 1976 într-o cameră de spital.

Mai multe articole similare

Je m’appelle Agneta pe Netflix: doar un bărbat cu demenţă o vede

„Înoată spre mine” de Dominga Sotomayor: Între diferențe de clasă și complicitate în adaptarea unui aclamat roman chilian

Nu e nevoie de cuvinte pe Netflix: vocea Elettei îi aparține doar ei, iar plecarea va costa totul

Lo que la verdad esconde: El caso Asunta (Operación Nenúfar) (2017) Documentar Crimă adevărată pe Netflix: povestea sfâșietoare a unei fete ucise

‘Through My Window: Across the Sea’ (2023) Recenzie de film: Adolescență, maturitate. . și înghețată

Cazul Asunta: Netflix aduce în prim-plan misterul nerezolvat al unui caz din 2013