Je m’appelle Agneta pe Netflix: doar un bărbat cu demenţă o vede

La 49 de ani, Agneta a devenit infrastructură domestică. Copiii ei adulţi sună doar atunci când e o factură de plătit. Soţul a aşezat căsătoria într-un dosar etichetat «caz închis» şi şi-a redirecţionat atenţia către băile cu gheaţă şi o bicicletă gravel de cinci mii de euro. Biroul de înmatriculări auto unde lucrează e un scaun pe care îl ocupă.

Un anunţ în ziar o trimite în Provence să facă au pair pentru un băiat suedez. Băiatul nu este băiat: Einar este un domn în vârstă, francez de origine suedeză, lucid pe alocuri şi tot mai absent în propria minte, îngrijit de personalul casnic într-o mănăstire de piatră pe jumătate goală. Neînţelegerea este gluma — şi, în acelaşi timp, arhitectura fiecărei scene care urmează.

Simetria pe care o scoate la iveală neînţelegerea

Adevăratul subiect al filmului Je m’appelle Agneta este simetria pe care neînţelegerea o face vizibilă. Agneta este invizibilă social — o femeie suedeză de o anumită vârstă pe care cei mai apropiaţi au transformat-o în infrastructură fără nume. Einar este invizibil neurologic — un bărbat asupra căruia demenţa face în timp real ceea ce vârsta şi indiferenţa au făcut lent cu ea.

S‑ar putea să‑ți placă și‘Prăbușire în abis’ (2024) – Un film suedez de pe Netflix cu un mesaj: supraexploatarea unei mine și dezastrele ei

Filmul susţine, cu delicateţe dar fără să se scuze, că singura persoană capabilă să o vadă cu adevărat pe Agneta ar putea fi un bărbat al cărui amintire de a o fi văzut nu poate dura. Şi că singura capabilă să stea lângă Einar fără mila stânjenită din propria familie ar putea fi o femeie care a trăit două decenii ca tapet în casa altcuiva.

Johanna Runevad semnează regia după un scenariu scris la şase mâini cu Emma Hamberg — autoarea romanului din 2021 vândut în peste două sute de mii de exemplare în Suedia, fenomen editorial care a aparţinut cu adevărat propriilor cititoare — şi Isabel Nylund. Decizia de casting care diferenţiază filmul de producţiile aceluiaşi gen este Eva Melander. Cine o cunoaşte din Border (Ali Abbasi, 2018) va recunoaşte o greutate dramatică precisă în gesturile cele mai mici: felul în care ţine un telefon, felul în care îşi observă soţul cum a încetat să o privească, momentul în care înregistrează că Einar a părăsit camera fără să se mişte. Nu încălzeşte comedia: o îngreunează.

Claes Månsson îl interpretează pe Einar cu aceeaşi reţinere, alternând luciditatea şi absenţa fără să accentueze niciuna dintre ele. Runevad filmează Provence ca seducţie şi capcană în acelaşi timp: soarele este real, brânzeturile sunt reale, dansurile sunt reale — la fel de reală e şi conştientizarea lentă că nicio fugă geografică nu va repara ceea ce s-a rupt acasă.

Demenţa şi îngrijirea care nu se vede

Suedia are propriul micro-gen editorial al femeilor care fug în Franţa — de la Karin Brunk Holmqvist la Marianne Cedervall, o tradiţie mai veche decât fantezia britanică despre Provence — şi filmul ştie asta. Romanul lui Hamberg şi-a păstrat cititoarele în parte pentru că a refuzat să pretindă că o vacanţă poate desface două decenii de funcţionalitate. Filmul moşteneşte acel refuz.

Sub comedie se află material mai dur: demenţa şi asimetria relaţiilor pe care le produce. Suedia, ca o bună parte a Europei nordice, încarcă disproporţionat îngrijirea informală a bolnavilor de demenţă pe femei între 45 şi 65 de ani — adesea exact în momentul în care copiii pleacă de acasă şi căsnicia devine administrativă. Je m’appelle Agneta introduce una dintre protagoniste în acest context fără să rostească discursul: îl dramatizează.

Cinematografia suedeză despre îmbătrânire şi-a păstrat protagoniştii vârstnici la masculin — Un bărbat pe nume Ove (Hannes Holm, 2015), drama despre demenţă A Song for Martin a lui Bo Widerberg (2001), tot adaptarea literară Centenarul care a sărit pe fereastră şi a dispărut — iar filmul corectează această predilecţie fără să arate cu degetul corectarea. Apariţia pe o platformă globală spune ceva şi despre locul în care publicul feminin de vârstă mijlocie a aterizat în sfârşit: în centrul calendarului de primăvară al Netflix, susţinut de o actriţă formată în festivaluri apropiate de Cannes.

Lecturi recomandateAlden Ehrenreich

Nimic din prietenia dintre Agneta şi Einar nu le poate înapoia ceea ce fiecare a pierdut deja. Nici anii pe care ea i-a petrecut fiind eficientă în loc să fie privită, nici amintirea pe care el o pierde lent despre femeia care, în acest moment, îl face să râdă într-o bucătărie din Provence. Scenele finale nu promit că prietenia va continua sub vreo formă pe care Einar o poate reţine.

Insistă doar asupra faptului că, pe durata filmului, amândoi sunt vizibili unul pentru celălalt — adică, în lumea pe care filmul o desenează, exact singurul lucru pe care lumea încetase să le-l mai dea. Rămâne întrebarea pe care filmul are precizia să nu o evite: dacă a fi văzut presupune o memorie care nu poate dura, mai este aceasta vedere, sau este un alt nume pentru dispariţia împărtăşită?

Je m’appelle Agneta intră pe Netflix pe 29 aprilie 2026. Regia: Johanna Runevad. Scenariul: Emma Hamberg, Isabel Nylund şi Runevad însăşi, după romanul omonim al lui Hamberg publicat în 2021. În rolurile principale, Eva Melander este Agneta, iar Claes Månsson este Einar, alături de Jérémie Covillault, Anne-Marie Ponsot şi Björn Kjellman. Producţie de Mia Uddgren şi Anna Sofia Mörck pentru SF Studios. Limba originală suedeză, cu pasaje în franceză.

Mai multe articole similare

„Mountainhead”: Jesse Armstrong explorează prietenia în vremuri de criză

Keanu Reeves va primi premiul inaugural Lance Reddick Legacy Award la cea de-a 51-a ediție a Premiilor Saturn

Cine este Simon Baker? Actorul și regizorul dincolo de „The Mentalist”

Hello Ghost (2023) este o comedie taiwaneză amuzantă disponibilă pe Netflix despre fantome.

Întoarcerea prietenilor noștri Wallace și Gromit la Netflix

Sub Paris, un film cu rechini de pe Netflix cu o nuanță ecologică