Camera găsește mai întâi chipul lui Olivia Cooke — prin ploaia de pe geam, în acea lumină cenușie specifică pe care Seattle o poartă ca pe un palton pe care refuză să îl dea jos. Îți amintești? începe la mijlocul lucrurilor, care este și locul în care trăiește. Chad Hartigan nu deschide filmul în felul în care o fac majoritatea narațiunilor pandemice: fără arhitectura catastrofei și fără cadrul larg al unei lumi goale. Deschide cu o femeie care încearcă să-și amintească numele a ceva ce a iubit.

Virusul din acest viitor apropiat — NIA, Afecțiune Neuroinflamatorie — șterge amintirile. Nu dramatic, nu dintr-odată. Le ia cum ia ceața un peisaj urban: treptat, de la margini spre interior, astfel că atunci când observi absența, nu mai poți reconstitui complet ce era acolo. Scenariul lui Mattson Tomlin, adaptat după o nuvelă de Aja Gabel, structurează filmul cu aceeași logică. Emma (Cooke) și Jude (Jack O’Connell) există simultan în mai multe timpuri.

Ceea ce fac Hartigan și directorul de imagine Sean McElwee cu Seattle este discret remarcabil. Orașul apare ca un loc deja pe jumătate dizolvat — apă pe fiecare suprafață, lumină care nu se hotărăște între zori și amurg, compoziții care își mențin personajele ușor dezcentrate. Fiecare alegere vizuală întărește tema fără să devină didactică.

Cooke și O’Connell sunt motivul pentru care Îți amintești? funcționează. Chimia lor se acumulează în detalii, în gesturi repetate, în felul în care două persoane se cunosc pe de rost. Când Jude începe să piardă fragmente din sine, pierderea nu este abstractă. Am văzut destul din ceea ce se pierde pentru a o simți.

Ritmul cedează în al treilea segment, iar mecanismul science-fiction rămâne deliberat subțire. Hartigan nu este interesat de mecanica epidemiei; îl interesează ce înseamnă să iubești pe cineva care dispare.

Îți amintești? a apărut în februarie 2021 cu o alegorie pandemică aproape prea directă pentru a fi asimilată. Rezonanța sa a supraviețuit acestei coincidențe. Hartigan a făcut un film despre teroarea specifică de a privi cum memoria — adică identitatea, adică iubirea — se dizolvă în cineva pe care nu îți poți permite să îl pierzi. Doare. Acesta este punctul.