Există un thriller sec şi necruţător îngropat în Poziţie explozivă, iar acela este exact filmul pe care James Cullen Bressack nu-l detonează niciodată cu adevărat. Premisa e aproape infailibilă: un bărbat se trezeşte conectat la o bombă şi obligat să jefuiască bănci de la tastatură înainte ca o voce ascunsă să-l arunce în aer. E o idee făcută în întregime din tensiune, iar filmul găseşte mereu căi de a o lăsa să se scurgă.

Kevin Dillon îl joacă pe Orlando Friar, un fost hacker black-hat reabilitat, ajuns informatician de birou, care se aşază la masă şi găseşte o bombă cu placă de presiune lipită sub scaun şi un şantajist anonim în cască. În cealaltă parte a oraşului, Mel Gibson este Wallace Reed, obositul veteran al echipei de geniu chemat să-l ţină pe Friar în viaţă în timp ce e împins printr-un lanţ de spargeri cibernetice de la distanţă. Ceasul ţiuie tare, miza e literală, şi o vreme aproape că ajunge.

O premisă pe care regia o dezumflă

Bressack fabrică neîncetat exact acest gen de film de spaţiu închis şi acoperă confruntarea de birou cu destule unghiuri ca s-o ţină în mişcare. Ce nu poate face e să ascundă bugetul. Exploziile de afiş sosesc ca un CGI ostentativ lipsit de greutate, hackingul e obişnuita cascadă de interfeţe absurde şi cranii rânjite, iar de fiecare dată când ar trebui strâns şurubul, o replică moale sau o tăietură plată îl slăbeşte la loc. Un thriller cu o singură locaţie trăieşte sau moare din presiune; acesta deschide întruna o fereastră.

Scenariul şi regia chiar rezervă câteva surprize uşoare şi mici răsturnări ca să condimenteze lucrurile. Asta nu răscumpără pe deplin ieftinătatea din rest.

Leslie Felperin, The Guardian

Distribuţia

Dillon duce greul şi e cel mai bun motiv să rămâi: transpirat, panicat şi credibil depăşit, transformă un om lipit de un scaun în singura sursă reală de avânt a filmului. Gibson, al doilea pe generic şi jucând mai tot timpul la telefon şi din spatele cordonului, îşi împrumută autoritatea brăzdată unui rol care nu-i cere aproape nimic — genul de rol secundar pe care critica l-a numit, pe drept, somnambulism. În jurul lor, şefa de poliţie a lui Shannen Doherty şi sergentul lui Sam Asghari umplu o secţie schiţată în trăsături groase, în timp ce familia lui Friar e adusă să furnizeze pericolul pe care intriga nu-l produce singură.

Mel Gibson at the premiere of “We Were Soldiers,” Mann’s Village Theater, Westwood. Depositphotos

Gibson practic merge prin somn printr-un rol subscris care miroase a plictis de ia-banii-şi-fugi, într-un film sărac în dezvoltare şi în surprize.

Terry Staunton, Radio Times

Asamblat din thrillere mai bune

Aproape totul aici e împrumutat şi abia reetichetat. Bomba ce nu poate fi părăsită e Speed; captivul silit să joace pentru un călău fără chip e Phone Booth; super-hackingul cu pistolul la tâmplă e Swordfish cu lacul şlefuit. Nu e nicio ruşine să lucrezi într-o tradiţie, dar Poziţie explozivă rareori adaugă o cută proprie. Apelează la manualul cyberthrillerului de-a şoarecele şi pisica şi copiază răspunsurile, până la obligatoria răsturnare finală despre cine e cu adevărat la celălalt capăt al firului.

Verdictul

Nu e dezastrul ameninţat de efectele de la început. Implicarea lui Dillon, o durată alertă şi un cârlig care refuză să moară de tot îl ţin urmăribil într-o seară liniştită, iar o versiune mai ascuţită şi mai rea a aceluiaşi scenariu e uşor de imaginat. Aşa cum e, Poziţie explozivă e un thriller care vorbeşte până îşi pierde propria urgenţă: numai ceas care ticăie, nicio detonaţie.