Există o secvență în mijlocul filmului Nu mai sunt aici care conține întregul argument al peliculei: Ulises — șaptesprezece ani, jachetă de piele, părul sculptat în stilul Kolombia — dansează singur într-o cameră din Queens atât de mică încât căștile sunt de fapt camera. Dansează exact cum dansa la Monterrey cu Los Terkos, tot corpul lent și deliberat în timp ce basul cumbia rebajada coboară la jumătate de viteză. Nimeni nu privește. Fernando Frías de la Parra a ales să filmeze asta fără niciun comentariu, iar această alegere este argumentul central al filmului.

Frías folosește cumbia rebajada — cumbia încetinită până când ritmul pare geologic — nu ca coloană sonoră, ci ca arhitectură narativă. La Monterrey, muzica umple spațiul: umple străzile, corpurile Terkos, o viață organizată în jurul apartenenței la un bloc specific dintr-un oraș specific. La Queens, nu mai umple nimic. Ulises o poartă în căști ca pe o fotografie — nu pentru că mai face ceva, ci pentru că nu poate fi lăsată în urmă.

Imaginea lui Damián García preia funcția structurală pe care dialogul nu trebuie să o aibă: la Monterrey, roșuri și verzi saturate ard în betonul cartierului cu o intensitate aproape agresivă; la Queens, un gri granulat apasă din toate marginile cadrului. Juan Daniel García Treviño construiește Ulises din reținere — un protagonist care nu explică, nu performează nostalgia, nu oferă camerei o scenă în care emoția să fie lizibilă din exterior. Pur și simplu există în lumea pe care filmul a construit-o pentru el. Frías nu a trebuit să-ți spună că Ulises este diminuat de deplasare. A scos pur și simplu paleta cromatică.

Nu mai sunt aici pune o întrebare pe care cinematografia despre imigrație rareori o formulează: ce pierzi dacă nu este vorba de supraviețuire? Nu actele, nu locuința, nu siguranța fizică. Ceea ce pierzi este muzica specifică pe care o dansai într-un mod specific cu oameni specifici într-un loc specific — iar acea pierdere nu se anunță ca tragedie. Se acumulează în subtracții: un dans executat singur, un cuvânt de argou pe care nimeni nu-l recunoaște, un gest care aici înseamnă altceva. Frías construiește filmul tocmai din aceste momente.

Nu mai sunt aici a câștigat Premiul Ariel pentru Cel Mai Bun Film în 2020 și a fost candidatura Mexicului la Oscar pentru Cel Mai Bun Film Internațional. Recunoașterea este proporțională. Ceea ce Fernando Frías de la Parra a construit este un cinema care extinde subculturii Kolombia — cumbia rebajada, ritualurile specifice ale Terkos — aceeași seriozitate structurală pe care cinematografia de autor europeană o rezervă doliului burghez. Disponibil pe Netflix. 113 minute.