Cinema

„Ginerele” pe Netflix: satira mexicană în care nimeni nu cade cu adevărat

Martha Lucas

José Sánchez are o mustaţă memorabilă, o limbă care deschide orice uşă şi convingerea, exprimată fără jenă, că funcţia de procuror general al unui stat mexican nu reprezintă plafonul carierei sale, ci scurtătura cea mai eficientă către locul în care vrea să ajungă. Ginerele (El yerno), noul lungmetraj al lui Gerardo Naranjo disponibil pe Netflix, îl urmăreşte timp de 102 de minute în timp ce negociază cu cartelul, cu guvernatorul în funcţie şi cu cei care plătesc în luna respectivă. Filmul funcţionează formal ca o satiră politică, însă disconfortul real începe în momentul în care spectatorul încetează să mai râdă de Sánchez şi recunoaşte logica cu care personajul se mişcă în sistemul în care trăieşte.

Operaţiunea pe care o descrie filmul — un om de afaceri eşuat care ajunge procuror general datorită căsătoriei, conexiunilor moştenite şi unui oportunism calibrat — refuză să fie citită ca o cădere morală în sensul clasic. Naranjo se privează deliberat de această figură. Sánchez nu se lasă corupt după regulile convenţionale ale genului. El citeşte corect sistemul în care trăieşte şi se instalează în postul din care acel sistem operează cu cel mai mic efort. Transformarea personajului în El Serpiente, operatorul politic temut pe care Sánchez ajunge să îl întruchipeze, nu se scrie ca prăbuşire etică, ci ca o competenţă profesională dobândită. Tocmai această inversare constituie gestul cinematografic cel mai tulburător al filmului.

YouTube video

Naranjo schimbă registrul, nu preocuparea

Cine îşi aminteşte Miss Bala are în memorie camera fixă a lui Naranjo în timp ce ţara sângera la marginea cadrului. Ginerele face o cotitură către absurd şi observaţia comică, însă seriozitatea politică a filmului anterior nu s-a retras niciun milimetru. Decizia centrală este interpretativă: Adrián Vázquez îl construieşte pe El Serpiente nu ca pe un răufăcător de manual, ci ca pe un negociator a cărui periculozitate rămâne invizibilă tocmai pentru că nu se anunţă prin niciunul dintre marcatorii obişnuiţi ai genului.

Imaginea lui Diego Tenorio (Tótem, La virgen de la tosquera) menţine tensiunea în cadru chiar şi în secvenţele în care scenariul ar cere o eliberare comică, iar coloana sonoră a lui Tomás Barreiro întrerupe sistematic fiecare ascensiune muzicală înainte ca muzica să ofere spectatorului o consolare. Scenografia Julietei Jiménez Pérez saturează interioarele de culoare, abundenţă şi căldură domestică. Mexicul corupţiei este şi Mexicul convivialităţii, iar acest dispozitiv vizual formulează — dincolo de dialog — un argument pe care scenariul nu mai trebuie să îl spună: ieşirea nu este o opţiune simplă. Montajul Soledadei Salfate, semnătură pentru No şi El Conde alături de Pablo Larraín, imprimă filmului pulsul clinic al casei Fabula.

Procuratura statală ca alegere instituţională precisă

Alegerea instituţională pe care o face scenariul nu este decorativă. Procuraturile generale ale statelor din Mexic — fiscalías generales del estado — constituie funcţional punctul exact în care politica electorală, crima organizată şi maşinăria legală a corupţiei de rutină se intersectează în interiorul aparatului administrativ mexican. Un cititor român va recunoaşte imediat tipul de problematică: e zona instituţională în care politica şi infracţionalitatea funcţională îşi datorează existenţa una alteia.

Dezbaterea publică mexicană din ultimii ani a discutat această porozitate în limbaj abstract — violenţă, narco-stat, captură instituţională, impunitate structurală. Rar a arătat biroul concret în care acele abstracţii devin formalitate administrativă. Ginerele îşi consacră cele 102 de minute traversării acestui birou. Filmul respinge, conform celor pe care le pune în scenă, registrul denunţului. A denunţa presupune o curăţenie de bază pe care opera o consideră deja imposibilă. Argumentul real este mai incomod decât denunţul clasic: sistemul este deja vizibil, susţine filmul, iar întrebarea relevantă priveşte comportamentul cetăţenilor în momentul în care vizibilitatea a încetat să mai producă scandalul pe care îl producea înainte. James Schamus, deja întors în Mexic cu miniseria Somos, aduce aici decizia structurală decisivă: refuzul catarsisului pe care genul satirei politice îl promite convenţional la finalul drumului.

O lucrare la întretăierea a trei tradiţii

Ginerele se aşază la intersecţia a trei filiaţii care rareori se întâlnesc în acelaşi film. De la Luis Estrada (La ley de Herodes, El infierno, La dictadura perfecta) Naranjo moşteneşte ţintele — operatorul politic, familia bine conectată, procuratura permeabilă — dar rupe cu caricatura ca metodă de acces la adevăr. Nu există proteze, nu există gestualitate exagerată, există observaţie. Din realismul violent mexican — Amat Escalante în Heli, Carlos Reygadas, Michel Franco în Nuevo orden, Naranjo însuşi în Miss Bala — filmul preia seriozitatea politică şi o traduce în registru comic fără a îndulci materia. De la Fabula, casa de producţie a fraţilor Pablo şi Juan de Dios Larraín (No, El Conde, Jackie), încorporează ritmul alegoric-politic specific cinematografiei chiliene contemporane şi disciplina riguroasă de a nu moraliza niciodată.

Trebuie subliniat un fapt pe care presa mexicană îl repetă, dar îl citeşte rareori până la capăt: este prima producţie Fabula filmată în Mexic. Lungmetrajul devine astfel locul în care cinematografia politică mexicană şi cea chiliană găsesc o limbă comună, iar acea limbă comună apare sub forma unei comedii fără uşurare.

Ceea ce filmul lasă deliberat deschis

Ceea ce Ginerele lasă nerezolvat nu este chestiunea dacă José Sánchez este un personaj tragic, pentru că Naranjo nu solicită niciodată această lectură de la spectatorul său. Întrebarea pe care filmul o lasă deschisă, şi o lasă deschisă în mod deliberat, priveşte statutul simbolic al lui El Serpiente: continuă să funcţioneze ca figură de avertizare pentru publicul mexican sau acel public îl citeşte deja ca pe cineva care a descifrat corect regulile locului în care trăieşte? Mustaţa, limba, disponibilitatea de a încheia o ultimă afacere erau cândva marcatorii antagonistului pe care spectatorul îl identifică pentru a se distanţa. Naranjo nu confirmă faptul că au devenit, dimpotrivă, marcatorii celui care şi-a evaluat realist situaţia. Nu poate confirma. Nici ţara nu a confirmat.

De aici decurge miza analitică a filmului. Răspunsul pe care fiecare spectator îl formulează la ieşirea din sală constituie, în sine, un diagnostic cultural. Ginerele măsoară ceva ce cinematografia politică mexicană ocolise ani la rând: momentul precis în care indignarea a încetat să fie o reacţie automată şi a devenit o alegere conştientă. Comedia nu se eliberează tocmai din această cauză.

Lansare şi fişă tehnică

Ginerele (El yerno) este disponibil global pe Netflix de la 1 mai, după o strategie de lansare hibridă inaugurată pe 18 aprilie la cea de-a 41-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Guadalajara, unde filmul a participat în competiţia oficială pentru Premio Mezcal la categoria Ficţiune, şi continuată în săli mexicane selecţionate începând cu 19 aprilie. Lungmetrajul are o durată de 102 de minute şi este produs de Fabula, casa fondată de Pablo şi Juan de Dios Larraín, alături de James Schamus. Pablo Larraín, Juan de Dios Larraín, Rocío Jadue şi Joe Pirro figurează ca producători executivi, Carlos Hernández ca coproducător executiv.

Adrián Vázquez îl interpretează pe protagonistul José Sánchez. Distribuţia principală îi cuprinde pe Jero Medina, David Gaitán, Verónica Bravo, Eduardo España, Rodrigo Virago, Ianis Guerrero, Mauro Sánchez Navarro şi Natalia Téllez, cu o participare specială a lui Jorge Zárate. Imaginea este semnată de Diego Tenorio, muzica originală de Tomás Barreiro, sunetul de Alex de Icaza, scenografia de Julieta Jiménez Pérez şi montajul de Soledad Salfate.

Discuție

Există 0 comentarii.