Am învins stigmatul și acum numim tulburare aproape orice neplăcere a vieții

Undeva în ultimul deceniu, «trec printr-o perioadă grea» a devenit «mă lupt cu sănătatea mea mintală». Schimbarea părea un progres și, în mare parte, chiar a fost. Cine suferea odinioară în tăcere a aflat că acel lucru are un nume, că există un vocabular care să-l susțină și un loc unde să-l ducă. Dar vocabularul a făcut și ceva ce nimeni nu a votat: a mutat granița dintre o săptămână proastă și o tulburare, iar o bună parte dintr-o generație trăiește acum de partea clinică a acelei linii.

Aceasta este teza incomodă care se mută azi de la marginea psihologiei spre centrul ei. O recenzie recentă din Nature Reviews Psychology, coordonată de cercetătoarea de la Oxford Lucy Foulkes, adună dovezile experimentale pentru ceea ce ea și colegii ei numiseră ipoteza inflației de prevalență: posibilitatea ca eforturile de conștientizare nu doar să depisteze mai multă suferință, ci în unele cazuri să o producă. Poziția MCM este că dovezile conving și că nu reprezintă o condamnare a conștientizării. Sunt nota de plată care sosește atunci când o campanie funcționează prea bine.

Că te privește pe tine, nu doar pe clinicieni, ține de faptul că reetichetarea nu se oprește la cuvinte. Dacă ai sub patruzeci de ani, ai fost antrenat să-ți supraveghezi vremea interioară cu instrumente clinice. O marți ștearsă devine un episod depresiv. Emoția dinaintea unei prezentări devine o tulburare de anxietate. Frecarea obișnuită a existenței e sortată în sertare de diagnostic, iar de îndată ce o emoție capătă un nume clinic, începi să o tratezi ca pe o afecțiune pe care o ai, nu ca pe o stare prin care treci.

Această deplasare a imaginii de sine este ceea ce cercetarea tot ocolește. A interpreta o dificultate normală drept patologie schimbă comportamentul, iar comportamentul schimbat poate agrava chiar simptomul care l-a aprins. Adolescenta care decide că timiditatea ei este fobie socială încetează să mai facă micile lucruri înfricoșătoare care i-ar fi slăbit-o. Evitarea are gust de grijă de sine și funcționează ca o cușcă. Eticheta, gândită ca o lanternă, devine arhitectura camerei.

Nimic din toate astea nu e nou ca natură, doar ca scară. Acum un deceniu, psihologul Nick Haslam a descris «extinderea conceptelor»: avansul constant al unor cuvinte precum traumă, vătămare sau abuz spre experiențe tot mai ușoare. Și mai devreme, Allan Horwitz și Jerome Wakefield au argumentat în Pierderea tristeții că psihiatria modernă transformase tristețea normală, cea care urmează unei pierderi și se stinge de la sine, într-o tulburare ce cere tratament. Era conștientizării nu a inventat estomparea: platformele au pus-o pe o bandă rulantă și au dat comenzile oricărui copil de paisprezece ani.

Banda se vede învârtindu-se. Un clip începe cu «cinci semne că ai ADHD nediagnosticat», enumeră trăsături care descriu aproape pe oricine într-o după-amiază de oboseală și se încheie cu un creator care vinde un curs în loc să dețină o licență. Analizele celor mai vizionate conținuturi despre sănătate mintală constată mereu că majoritatea sunt înșelătoare sau simpliste și că o parte izbitoare a privitorilor pleacă convinsă că are o afecțiune pe care videoul nu avea niciun drept să o diagnosticheze. Algoritmul nu premiază exactitatea. Premiază recunoașterea, mica tresărire de a te vedea numit, iar recunoașterea e exact senzația care precede un autodiagnostic.

Iată versiunea cea mai solidă a taberei adverse, fiindcă merită spusă întreagă, nu ca o sperietoare. Aproape toată istoria, norma nu a fost senina cunoaștere de sine. A fost tăcerea, rușinea și oameni care se înecau în șoaptă fiindcă nimeni nu le dăduse un cuvânt și o ușă. Conștientizarea a pus capăt la mult din asta. A scos depresia și gândurile suicidare din întuneric, a spus milioanelor că ce simțeau era real și tratabil și i-a dus în cabinete unde exista ajutor. Față de asta, grija pentru «sănătoșii îngrijorați» poate suna ca un om comod care le cere celor speriați să vorbească mai încet.

Obiecția e serioasă, iar răspunsul nu e să trimitem pendulul înapoi în tăcere. Răspunsul e precizia. Problema nu e că vorbim despre sănătate mintală. E că am rătăcit cuvintele pentru tot ce nu este sănătate mintală. Avem un vocabular clinic opulent și unul obișnuit înfometat. Doliul, neliniștea, singurătatea, agitația, un șir de săptămâni care pur și simplu apasă: nu sunt simptome în căutarea unui diagnostic. Sunt țesătura unei vieți, iar o cultură care le poate spune doar în limba bolii a pierdut ceva de care îi va fi dor.

Costul nu e împărțit egal. Oamenii cu tulburări grave și reale, cei pentru care a fost gândită conștientizarea, sunt cei strânși atunci când listele de așteptare se umplu de o suferință care s-ar fi stins singură. Când totul e tulburare, cuvântul încetează să mai cântărească, iar cel care chiar nu se poate da jos din pat așteaptă mai mult în spatele celui care trece printr-o chenzină grea. Inflația devalorizează moneda. E valabil pentru limbaj la fel ca pentru bani.

Merită să fim cinstiți cu privire la de ce atrage eticheta, fiindcă atracția e reală și nu e o rușine. Un diagnostic te explică ție însuți. Transformă vagul sentiment că nu faci față într-un motiv, îți oferă o comunitate care vorbește dialectul tău al dificultății și uneori deblochează un sprijin pe care o simplă proastă dispoziție nu l-ar obține niciodată. Nimic din asta nu e o fraudă. E tocmai ceea ce face linia atât de greu de ținut, fiindcă rama clinică face ceva pentru om chiar și atunci când faptul clinic lipsește. Orice corecție onestă trebuie să ofere versiunea obișnuită a acelei alinări, nu doar să o ia pe cea medicală.

Ceea ce indică cercetarea nu e o retragere, ci o corecție, și încă una care se poate preda. O educație scurtă și cinstită despre cum lucrează sugestia, despre diferența dintre un sentiment greu și o afecțiune clinică, pare să tocească efectul de alarmă falsă fără a împinge pe nimeni înapoi în rușine. Țelul e o generație bilingvă în ambele registre: capabilă să numească o boală reală fără să clipească și capabilă să ducă o săptămână proastă obișnuită fără să deschidă un dosar de diagnostic.

Sarcina de acum e, așadar, aproape opusul celei pe care și-o propusese conștientizarea și la fel de urgentă. Prima misiune a fost să ne învețe că o anumită suferință e boală și merită tratament. A doua e să ne amintim că cea mai mare parte nu e și merită altceva: timp, prieteni, somn, mișcare și vechea înțelegere că durerea poate fi reală fără a fi o afecțiune. Nu orice cameră întunecată e un diagnostic. Unele sunt doar camere, iar lumina se întoarce când încetezi să rebotezi întunericul.

Etichete: analysis-en1