Cinema

Interstellar: Călătorind prin univers — Nolan face din relativitate cel mai crud ceas al SF-ului

Jun Satō

O navă atârnă în fața unui zid de apă sub un cer de culoarea ardeziei și, pentru o clipă, nimic nu se mișcă în afară de hula care crește în spate. Apoi un val cât un lanț de munți începe să urce, iar singurul sunet e o respirație în cască și o orgă ce ține o notă lungă, tremurată. Interstellar: Călătorind prin univers e făcut din imagini ca aceasta — o mică siluetă umană în fața a ceva destul de vast cât s-o șteargă — și are încredere că imaginea duce înțelesul.

Pariul lui Christopher Nolan e că fizica grea poate emoționa la fel de sigur ca un prim-plan. Filmul trimite un fost pilot printr-o gaură de vierme să caute o lume în care omenirea să poată fugi, iar adevăratul lui subiect e timpul: lângă o gaură neagră, o oră la suprafață costă decenii pe Pământ. Relativitatea nu mai e o idee din manual, ci cel mai crud ceas al genului — fiecare minut al misiunii înseamnă ani din viața copiilor lui pe care nu îi va mai recupera.

YouTube video

Imaginea și sunetul

Filmat de Hoyte van Hoytema pe peliculă IMAX de 70 mm și anamorfică, cadrul e uriaș și straniu de tactil: gheață, praf, lanuri de porumb, plasticul zgâriat al unui cockpit. Gaura neagră, Gargantua, e inima filmului: a fost creată de firma de efecte Double Negative pornind de la ecuații furnizate de fizicianul Kip Thorne, iar haloul ei de lumină curbată s-a apropiat de știința reală îndeajuns cât să alimenteze articole publicate. Peste tot, Hans Zimmer cântă la o orgă de biserică și schimbă obișnuita fanfară a filmului spațial cu ceva mai aproape de liturghie. Aici meșteșugul nu e decor: e argumentul.

Chipuri care fac socotelile

Matthew McConaughey îi dă filmului temelia. Scena în care privește dintr-o singură ședință douăzeci și trei de ani de mesaje video ale copiilor — care îmbătrânesc în fața lui, în timp ce el nu — e cel mai bun lucru pe care l-a făcut, un joc clădit aproape integral pe ascultare. Jessica Chastain duce furia fiicei devenite adultă, Michael Caine aduce greutatea unei vechi certitudini care se strică până devine minciună, iar Annei Hathaway îi revine replica cea mai riscantă a filmului: că iubirea ar putea fi o forță în stare să străbată dimensiunile. Dacă o accepți sau nu, asta e balamaua pe care se rotește totul.

Zece ani mai târziu, amprenta lui e peste tot: în felul în care marele cinema a început iar să ia în serios fizica reală, într-o generație care a întâlnit expresia „dilatarea timpului” într-o sală de cinema, nu la școală. A băgat gaura de vierme și teseractul în conversația obișnuită și a dovedit că o superproducție de studio poate sta pe o ecuație și totuși să vândă bilete cu sutele de milioane. Puține filme SF au țintit de atunci atât de sus cu atât de puțină ironie.

Interstellar (2014), regia Christopher Nolan
Interstellar (2014), în regia lui Christopher Nolan.

De ce merită nota

Nu e fără cusur. Actul al treilea ținteşte sublimul și uneori prinde doar sentimentalism; scenariul își explică prea mult propria fizică, apoi cere ca cel mai mare salt să fie luat pe încredere. Aceste limite sunt reale și îl țin chiar sub primul eșalon. Dar ambiția e sinceră, iar meșteșugul e total — un film dispus să riște să pară naiv ca să te facă să simți ceva, și care în mare parte reușește. Funcționează ca spectacol, ca idee și, în cea mai tăcută scenă a lui McConaughey, ca doliu.

Interstellar a avut premiera în 2014, regizat de Christopher Nolan și scris împreună cu fratele său Jonathan, filmat de Hoyte van Hoytema și cu muzica lui Hans Zimmer. Îi are în distribuție pe Matthew McConaughey, Anne Hathaway, Jessica Chastain și Michael Caine, durează 169 de minute și a câștigat Oscarul pentru cele mai bune efecte vizuale din cinci nominalizări.

Etichete: , ,

Discuție

Există 0 comentarii.