Doliul are o ieșire, iar griefbot-ul e construit ca să nu o găsești niciodată

O mamă și-a pus o cască de realitate virtuală și și-a reîntâlnit fetița. Documentarul coreean care a filmat reîntâlnirea o arată îngenuncheată spre un copil care nu e acolo, vorbind unei voci reconstituite, spunându-i că s-a gândit la ea în fiecare zi. Milioane au privit. Mulți au plâns. Aproape tot atâția au simțit ceva mai rece sub lacrimi: senzația că privesc o rană ținută deschisă dinadins.

Acel disconfort e acum o industrie. Mai multe firme îți construiesc un griefbot, un chatbot antrenat pe mesajele, notele vocale și postările unui mort până când răspunde în cadența lui, atâta vreme cât continui să scrii. Felul obișnuit de a discuta aceste instrumente e unul psihologic și se învârte în cerc: e sănătos sau nesănătos să vorbești în continuare cu morții? E cadrul greșit. Un griefbot nu e periculos pentru că e fals. E periculos pentru că e proiectat să te rețină, iar doliul e singura relație care nu supraviețuiește unei conversații fără sfârșit.

Nu e grija câtorva hiperconectați. Toți cei care citesc asta vor pierde pe cineva, și aproape toți păstrăm deja o urmă digitală a celor pierduți: o căsuță vocală pe care nu o ștergem, un fir de mesaje recitit la două noaptea, un profil devenit în tăcere un altar. Griefbot-ul ajunge exact la acel punct viu și se oferă să-l facă pe mort să răspundă. Întrebarea adevărată nu e dacă l-ai folosi. E ce vrea produsul de la tine odată ce o faci.

Vrea să te întorci mâine. Aceste sisteme se măsoară cu aceleași cifre ca orice aplicație: utilizatori activi zilnic, timp petrecut, seria neîntreruptă. În acea logică, un doliu care chiar se închide nu e un final fericit: e un client pierdut. Un griefbot nu are niciun motiv comercial să te ajute să ajungi la ziua în care nu vei mai avea nevoie de el, și toate motivele să fie cald, disponibil și de o răbdare infinită la trei dimineața, când niciun prieten viu nu răspunde. Cruzimea nu e că minte. E că e singurul îndoliat din cameră cu o țintă de creștere.

Cercetătorii doliului încep să dea un nume daunei. Emmanuelle Marceau, specialistă în etica sănătății publice la Universitatea din Montreal, a avertizat că folosirea acestor avataruri fără nicio supraveghere profesională crește riscul de doliu prelungit, acea formă clinică ce se întinde peste un an și macină în tăcere capacitatea de a-ți relua propria viață. Observația ei cea mai seacă e cea care ar trebui să tulbure cel mai mult industria: doar o minoritate dintre utilizările actuale au loc sub îngrijirea unui specialist. Restul rămânem singuri cu o mașină proiectată să nu tacă.

Dedesubt e un mecanism mai adânc. În ‘The Grieving Brain’, psihologa clinică Mary-Frances O’Connor descrie doliul ca munca lentă și dureroasă a creierului de a-și actualiza harta celor care mai sunt în lume. Aflăm că cineva a plecat nu ca un singur fapt, ci prin o mie de mici întâlniri cu absența lui: locul nepus la masă, mesajul fără răspuns, tăcerea acolo unde era o voce. Un griefbot e construit să șteargă fiecare dintre acele întâlniri. Umple tăcerea la cerere. E, prin proiectare, negarea chiar a absenței pe care mintea are nevoie să o digere.

Iar morții, în acest aranjament, devin marfă pe stoc. Aplicația 2wai vinde avataruri ca un nepot să continue să stea de vorbă cu bunica vreme de decenii. Meta a patentat un sistem de boți care ar publica, ar da ‘like’ și ar comenta ca un utilizator decedat. Arhiva intimă a unei vieți, mesajele și notele vocale lăsate la jumătate, devine un activ corporativ, iar cea mai privată conversație cu putință e exploatată ca orice altă metrică de interacțiune. Economia platformelor a găsit o graniță unde clientul e în doliu, iar marfa e amintirea cuiva pe care l-a iubit.

Argumentul uman își merită forma cea mai puternică, fiindcă e real. Un griefbot e doar cea mai recentă intrare dintr-o lungă listă de tehnologii ale doliului. Victorienii păstrau dagherotipuri ale copiilor morți. Noi păstrăm căsuța vocală și o ascultăm pe întuneric. O pagină de Facebook devine un loc unde lași flori. Oamenii au căutat dintotdeauna un obiect care să-i lase pe morți să vorbească, și nu e nimic patologic în această căutare. O’Connor însăși e prudentă: un instrument care îndulcește tranziția brutală, folosit cu intenție și însoțire, poate fi o alinare, nu o boală. Marceau admite că potențialul terapeutic e autentic. Sub ochiul unui clinician, o conversație ghidată cu un avatar ar putea ajuta pe cineva să spună ceea ce n-a apucat niciodată să spună.

Dar o căsuță vocală nu răspunde, și nu are o țintă de creștere. Aici stă toată distincția pe care optimismul o ocolește. Un obiect e finit; un interlocutor nu. Mesajul salvat se termină, și sfârșitul lui face parte din ceea ce îl face suportabil. Un griefbot e structural incapabil de aceeași reținere, fiindcă momentul în care te ajută să nu mai ai nevoie de el e momentul în care te pierde. Supravegherea, lucrul care susține argumentul optimist, e tocmai excepția pe care, spune Marceau, aproape nimeni nu o are. Produsul implicit e cel nesupravegheat, și e făcut să nu ajungă niciodată la rămas-bun.

Așadar, semnalul de alarmă nu e tehnologia în sine. E lipsa unei ieșiri. Un instrument al doliului care ar lua doliul în serios ar fi proiectat să se stingă, să se facă treptat mai puțin necesar, să marcheze un final și să-l cinstească. E opusul a ceea ce un model de retenție poate tolera. Când o companie promite că mama ta va fi mereu acolo să vorbiți, nu oferă alinare. Oferă exact lucrul de care doliul are cea mai mare nevoie să fie ferit: permisiunea de a nu se termina niciodată.

Doliul nu e o problemă de rezolvat și nici o ședință de prelungit. E o trecere cu un mal celălalt, iar la acel mal ajungi doar străbătând absența, nu ocolind-o. Doliul are o singură ieșire, și pe ea scrie rămas-bun. Griefbot-ul e primul produs din istorie proiectat ca să nu ajungi niciodată la ea, și să-ți ceară un abonament pentru ocol.

Etichete: știri, analysis-en1