Am scos telefoanele din școli. N-au crescut notele, dar s-a schimbat altceva

Pentru prima oară avem o cifră mare. Patruzeci de mii cinci sute patruzeci și două de școli americane, șapte ani de date, telefoane închise dimineața în niște săculețe magnetice și deschise la finalul zilei: asta au privit, împreună, economiștii de la Stanford, Duke, Pennsylvania și Michigan într-o lucrare publicată la National Bureau of Economic Research. Ce au găsit se rezumă într-o singură frază. La note, efectul mediu este «în mod consistent aproape de zero». La absențe, nimic. La hărțuirea online resimțită, nimic. La disciplină, șaisprezece la sută mai multe incidente în primul an — apoi revenire la medie în doi ani.

Argumentul cu care s-a vândut interdicția părinților și cancelariei — «scoatem telefonul și copiii vor învăța mai bine» — nu este chiar fals. Este inexact. Și a circulat ca o promisiune când ar fi trebuit să circule ca o ipoteză. Teza acestui text e simplă: măsura a schimbat școala, dar nu pentru motivele cu care s-a anunțat. A mutat textura timpului școlar, nu randamentul măsurabil. Și avem o dezbatere publică onestă de purtat: să apărăm motivul nou, ori să lăsăm motivul vechi să se prăfuiască singur.

De ce contează nuanța asta pentru cineva fără copil în gimnaziu? Pentru că interdicția telefonului este una dintre puținele măsuri din ultimii ani la care guvernul, sindicatul profesoral și majoritatea părinților au semnat în același timp. Când un consens atât de larg se zdrobește de un singur tabel de date, aflăm ceva despre felul în care fabricăm politica publică. Iar când acea politică acoperă opt ore pe zi din viața copilului din scara de bloc, ai un interes direct să știi ce au spus cifrele cu adevărat.

S‑ar putea să‑ți placă șiAtrocele rupturi generationale

Să luăm cifrele încet. Efectul asupra notelor este «aproape de zero» în medie, cu o nuanță incomodă: la liceu există un mic efect pozitiv la matematică, iar la gimnaziu există un mic efect negativ. Adică opusul a ceea ce au promis susținătorii. Creșterea incidentelor disciplinare în primul an este masivă: șaisprezece la sută mai multe sancțiuni. Thomas Dee, economistul de la Stanford care a coordonat studiul, propune două ipoteze: ori profesorii trebuie să impună o regulă nouă și asta înmulțește mecanic sancțiunile, ori elevii «complianți și docili» cu telefonul în buzunar se rebeluiesc atunci când le e luat. Probabil ambele. Vârful dispare în doi ani: clasa se reașază, profesorii și elevii învață noile reguli.

Asta e, deci, ceea ce măsura a mutat cu adevărat. Nu nota. Frecarea. Atenția împărțită. Temperatura sălii. Profesorii intervievați în studiu spun că elevii sunt mai prezenți, mai ușor de readus în lecție atunci când atenția pleacă, mai disponibili pentru conversația neașteptată. Sunt beneficii foarte reale — dar nu sunt cuantificabile în indicatorii pe care îi adoră politica publică, și de asta, exact de asta, au fost trecute sub tăcere în campania de adoptare. Promisiunea unei medii crescute se votează. Promisiunea că aerul sălii va fi diferit, nu.

Argumentul contrar trebuie luat în serios, pentru că este solid. Jonathan Haidt, în Generația anxioasă, a documentat o prăbușire a sănătății mintale adolescente coincidentă cu sosirea smartphone-ului individual în jurul lui 2012, și susține — cu date — că scoaterea aparatului din mâinile copiilor este cel mai puțin rău răspuns posibil. Șapte ani pot fi prea puțin pentru a vedea efectele adevărate, care trec prin traiectorii lungi: somn mai bun la pubertate, un creier executiv mai puțin fragmentat, o viață socială mai densă. Nimic din toate astea nu apare într-un test standardizat din Connecticut sau California. Dee însuși, în interviul de la NPR, ține să sublinieze: studiul lui «nu e un motiv să renunțăm la interdicții, ar fi o greșeală majoră». Faptul că măsura nu ridică nota nu înseamnă că nu face nimic. Reduce folosirea telefonului în școală — exact ce i s-a cerut — și restul poate veni mai târziu, în outcome-uri pe care încă nu știm să le măsurăm.

Și totuși. O politică publică nu se salvează schimbând în tăcere motivele pentru care a fost adoptată. Părinții au semnat pentru note. Ce au primit este atmosferă. Sunt două lucruri diferite. Dacă motivul nou — un copil mai puțin mediat, pauze fără ecran, o atenție mai puțin spartă — e suficient prin el însuși, atunci trebuie apărat ca atare, deschis. Dacă nu, mai lăsăm o măsură să alunece spre justificarea retroactivă, iar încrederea care încă desparte legile serioase de sloganuri se mai erodează puțin.

Pentru România, conversația sosește cu o oportunitate. Discuția despre telefoanele în școală abia începe la noi, după valul european care a aprins Spania, Franța, Italia, Suedia. Avem, pentru prima dată în multe deceniii, ocazia de a importa o politică publică după ce ea a fost stress-testată în străinătate — și de a o introduce cu argumentele potrivite de la început, în loc să le schimbăm sub presiune trei ani mai târziu. Dacă urmărim să facem asta, atunci raportul NBER e un cadou. Ne spune ce nu va aduce măsura, și ne lasă spațiu să decidem dacă ce aduce e suficient.

Există o morală mai largă în episodul ăsta, dincolo de școală. Ne-am obișnuit să apărăm orice politică publică cu aceiași indicatori măsurabili: PIB-ul, media națională, locul în PISA, rata șomajului. Sunt indicatori utili — nu sunt singurii care contează. O zi de școală mai puțin fragmentată, o călătorie cu metroul în care pasagerii își ridică din nou ochii, o cină fără telefoane pe masă: sunt bunuri publice pe care tablourile noastre de bord nu știu să le cuantifice. Dacă așteptăm un studiu care să demonstreze un câștig măsurabil înainte de a permite ca aceste bunuri să existe, nu vom avea decât versiunea cuantificabilă a vieților noastre — și nu vom fi observat că restul ne-a scăpat printre degete.

Interdicția telefonului în școală e, pe ziua de azi, cel mai serios experiment al acestei tensiuni. A eșuat la indicatorul cu care a fost vândută. A funcționat la alt nivel, mai greu de povestit, poate mai important. Munca lunilor care vin este să povestim acel nivel onest — și să decidem dacă ne pare destul cât să îl apărăm pentru el însuși.

Mai multe articole similare

Inteligența artificială schimbă modul în care gândim, scriem și acționăm

Tot mai mulți opresc instrumentele AI pentru a scrie singuri

Revolta împotriva filtrelor: De ce generația hiperconectată alege acum viața trăită „pe bune”

Adevăratul risc al inteligenței artificiale în școală nu e copiatul, e atrofia

Un nou documentar Netflix explorează hărțuirea digitală în ‘Număr necunoscut: Un scandal de cyberbullying la liceu’

Intel urcă 19% într-o sesiune după ce veniturile din primul trimestru au depășit 13,58 miliarde de dolari