Să fim sinceri: filmele din ziua de azi au obiceiul să urle la noi. Între exploziile supereroilor, multiversurile care colapsează și algoritmii care decid că, dacă ți-a plăcut o comedie romantică din anii ’90, sigur vrei să vezi alta la fel (dar mai proastă), am pierdut ceva pe drum.
Am pierdut calmul.
Și exact acolo, în mijlocul acelui zgomot digital, apare Trenul din vis.
Nu este un film care să îți ceară să cumperi figurine sau să înveți pe de rost istoria din trei prequel-uri. Este o raritate. Un film care ajunge pe Netflix cerând parcă scuze pentru deranj, cu răbdarea copacilor giganți care apar în el.
Cu Joel Edgerton în rolul principal și regizat de Clint Bentley, această adaptare a nuvelei lui Denis Johnson este, în esență, un act de rebeliune: rebeliunea de a merge încet într-o lume care nu mai știe să frâneze.
Omul care doar era acolo
Povestea îl urmărește pe Robert Grainier (Edgerton), un tip normal.
Și când spun „normal”, mă refer la definiția din 1900, nu la cea a unui influencer de astăzi. Grainier este muncitor la căile ferate și tăietor de lemne în nord-vestul american. Un om care își câștigă existența cu mâini, care miroase a rumeguș și transpirație rece, și a cărui viață nu urmează arcul tipic al „eroului care salvează lumea”.
Superputerea lui este anduranța.
Edgerton o explică mai bine decât oricine. Potrivit lui, mergem la cinema pentru a vedea versiuni ale noastre controlând universul, fiind eroi. Dar realitatea seamănă mai mult cu Grainier: încasăm loviturile lumii, nu controlăm universul, pur și simplu încercăm să rămânem în picioare.
Grainier este un martor. Vede cum vine trenul, cum se schimbă secolul, cum focul ia tot ce iubește și continuă să meargă înainte. Este o „epopee a intimității”.
O filmare „pedepsitoare” (și analogică)
Dacă filmul pare real, este pentru că, ei bine, chiar este.
Clint Bentley și echipa sa au refuzat să folosească ecrane verzi. Au mers în statul Washington, s-au aventurat în păduri reale și au filmat în condiții pe care regizorul însuși le-a descris drept „pedepsitoare”.
Iluminarea? Soarele. Iar când soarele apunea, focul. Fără camioane cu reflectoare gigantice.
Directorul de imagine, brazilianul Adolpho Veloso, a folosit o filozofie foarte clară: de cele mai multe ori, nimic nu întrece o locație reală cu lumină naturală; să nu stai în cale este cel mai înțelept lucru pe care îl poți face.
Pentru pasionații de tehnologie: au filmat într-un format de imagine ciudat, 3:20. Este aproape pătrat. Ideea a fost să imite fotografiile vechi din anii 1920 și să lase mult spațiu deasupra capului („headroom”) pentru ca arborii și cerul să pară imenși în comparație cu oamenii.
Te face să te simți mic, ceea ce este exact modul în care se simte protagonistul.
Vocile pădurii
Deși Edgerton duce greul filmului aproape fără să vorbească, oamenii din jurul său sunt cei care dau culoare acestei lumi gri.
William H. Macy apare în rolul lui Arn Peeples, un tăietor de lemne veteran care funcționează ca o conștiință ecologică a filmului, înainte ca conceptul de ecologie să existe măcar. Are una dintre cele mai bune replici din scenariu: „Tai acești copaci magnifici care erau aici când Iisus umbla pe pământ și te doare sufletul”.
Kerry Condon (pe care poate o știți din Spiritele din Inisherin) o interpretează pe Claire Thompson. Personajul ei rezumă melancolia poveștii cu o replică devastatoare despre doliu: „Așteptăm pur și simplu să vedem pentru ce am fost lăsați aici”.
Felicity Jones este Gladys, soția lui Grainier. Rolul ei este vital pentru că reprezintă tot ceea ce Grainier pierde. Fără ea, singurătatea lui nu ar avea greutate. Este fantoma caldă care bântuie filmul.
O fată-lup? Da, ați citit bine
Aici lucrurile devin interesante și se îndepărtează de drama istorică tipică.
Filmul, fidel cărții lui Denis Johnson, flirtează cu straniul, cu acel „realism magic” de frontieră. Există o legendă în poveste despre o „fată-lup”.
Grainier, frânt de durere, ajunge să creadă că o creatură sălbatică pe care o vede în pădure este fiica sa pierdută.
Nu vă așteptați la efecte speciale Marvel aici. Este ceva mai psihologic, mai crud. Este acel punct în care durerea te face să vezi lucruri care poate nu sunt acolo… sau poate sunt. Așa cum spune chiar cartea: este un mister care nu trebuie rezolvat pentru a părea real.
Muzică pentru sfârșitul lumii
Coloana sonoră este semnată de Bryce Dessner (da, cel de la The National).
Dacă îi cunoașteți munca, știți deja la ce să vă așteptați: muzică ce nu te manipulează să plângi, ci îți intră pe sub piele. Și ca un ultim retuș, o melodie cu vocea lui Nick Cave.
Pentru că dacă faci un film despre singurătate, moarte și pădure, trebuie să-l suni pe Nick Cave. Este lege.
De ce ar trebui să-l vezi (fără spoilere)
Trenul din vis vorbește despre o lume care dispare. Vorbește despre cum construim viitorul (trenuri, poduri, industrie) distrugând sacrul (pădurile, liniștea). Este un film despre era Antropocenului înainte să-i punem un nume.
Dar, mai presus de toate, este o experiență umană. Înseamnă să vezi un om tăind lemne, construind o cabană, pierzând totul și continuând să respire.
Într-o lume în care totul merge cu o mie de kilometri pe oră, să te așezi să-l vezi pe Joel Edgerton pur și simplu existând într-o pădure din Idaho timp de aproape două ore poate fi cea mai bună terapie de care nu știai că ai nevoie.
Cum ar spune personajul lui Macy: „Lumea are nevoie de pustnicul din pădure la fel de mult ca de predicatorul de la amvon”.
Poate că noi, de pe canapea, avem nevoie de puțin din acel pustnic.
Premiera pe Netflix pe 21 noiembrie.
Fișă rapidă pentru a impresiona la cină:
- Titlu: Trenul din vis (Bazat pe nuvela cult a lui Denis Johnson).
- Protagonistul: Joel Edgerton. Joacă rolul omului obișnuit. Fără eroi, doar supraviețuire.
- Formatul: 3:20 (Aproape pătrat). Pentru ca arborii să pară giganți și tu să te simți minuscul.
- Lumina: 100% Naturală / Foc. Au filmat ca în The Revenant: Legenda lui Hugh Glass. Dacă se întuneca, aprindeau lumânări.
- Muzica: Bryce Dessner & Nick Cave. Melancolie garantată.
