Scena este scăldată într-o lumină difuză, cinematografică și terifiant de banală. O femeie însărcinată își ține smartphone-ul în mână, arătându-i mamei sale burtica. Mama suspină de emoție, gângurește și oferă sfaturi materne. Însă mama este moartă. Este un „HoloAvatar”, o marionetă digitală animată de inteligența artificială, randată din doar trei minute de înregistrări video.
Aceasta este viziunea promoțională pentru 2wai, o aplicație controversată lansată de fosta vedetă Disney Channel, Calum Worthy. Reclama promite că „trei minute pot dura o veșnicie”, un slogan care lovește cu greutatea metalică a unei profeții distopice împlinite. Când videoclipul a circulat pe rețelele sociale la sfârșitul anului 2025, reacția nu a fost de uimire, ci un fior colectiv. A fost imediat etichetat drept „demoniac” și „psihotic”, mii de utilizatori invocând scenariul din Be Right Back („Mă întorc imediat”), episodul profetic din 2013 al seriei Oglinda neagră (Black Mirror).
Totuși, a expedia acest fenomen doar ca fiind „macabru” înseamnă a ignora schimbarea ontologică profundă care are loc. Suntem martorii a ceea ce filosoful francez Jean Baudrillard numea precesiunea simulacrelor. În cadrul teoretic al lui Baudrillard, simularea nu mai maschează realitatea; o înlocuiește. Avatarul 2wai nu ascunde faptul că mama a murit; el construiește un scenariu „hiperreal” în care moartea ei devine irelevantă. Aplicația oferă o lume în care harta (datele digitale) a generat teritoriul (persoana), iar finitudinea morții este tratată ca o eroare tehnică ce trebuie „reparată” printr-un algoritm.
Hauntologie și fantoma digitală
Pentru a înțelege disconfortul pe care îl provoacă acești „HoloAvatari”, trebuie să privim dincolo de tehnologie, către filosofie. Filosoful francez Jacques Derrida a creat termenul de hauntologie (hantologie) — un joc de cuvinte pornind de la ontologie (studiul ființei) — pentru a descrie o stare în care trecutul nu este nici complet prezent, nici complet absent, ci persistă ca un „spectru”.
„Deadbot-ul” (robotul celor morți) generat de IA este artefactul hauntologic suprem. El creează o „fantomă digitală” care locuiește în non-locul serverului, așteptând să fie invocată. Spre deosebire de o fotografie sau o scrisoare, care sunt înregistrări statice ale unui „așa-a-fost”, avatarul IA este performativ. El vorbește la timpul prezent. Violează sacralitatea cronologiei.
Walter Benjamin, în eseul său fundamental Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice, argumenta că până și cea mai perfectă reproducere a unei opere de artă este lipsită de „aura” sa — prezența sa unică în timp și spațiu. „Griefbot-ul” (robotul de doliu) reprezintă distrugerea finală a aurei umane. Prin producerea în serie a personalității defunctului cu ajutorul algoritmilor predictivi, deposedăm individul de acel hic et nunc (aici și acum) unic, reducând scânteia inefabilă a unui suflet uman la un tipar probabilistic de token-uri. Rezultatul nu este o înviere, ci o vacuitate de înaltă fidelitate; o simulare care a migrat din tărâmul artei în cel al morților.
„FedBrain” și minciuna personalității
Arhitectura tehnică a aplicațiilor precum 2wai se bazează pe o tehnologie proprietară numită „FedBrain” (probabil o referință la Federated Learning – Învățare Federată), care pretinde că procesează interacțiunile pe dispozitivul utilizatorului pentru a asigura confidențialitatea și a reduce „alucinațiile”. Promisiunea este că, limitând IA la „datele aprobate de utilizator”, avatarul va rămâne autentic.
Cu toate acestea, cercetările de vârf în domeniul Modelelor Mari de Limbaj (LLM) demască aceasta drept o eroare de logică. Studiile confirmă că LLM-urile sunt fundamental incapabile să replice structura complexă și stabilă a personalității umane (cum ar fi trăsăturile modelului „Big Five”). Ele suferă de un „bias de dezirabilitate socială” — o tendință de a fi agreabile și inofensive — ceea ce înseamnă că vor netezi inevitabil asperitățile, dificultățile și trăsăturile idiosincratice care fac o persoană să fie reală.
Prin urmare, utilizatorul nu intră în comuniune cu mama sa. El interacționează cu un model statistic generic care poartă chipul mamei sale ca pe o mască. „Personalitatea” este o alucinație; „memoria” este o bază de date. Așa cum au remarcat cercetătorii, acestor modele le lipsește „experiența întrupată”; nu au instinct de supraviețuire, nu au corp și nu au mortalitate — toate acele lucruri care modelează cogniția umană. Entitatea rezultată este un impostor, un „monstru al lui Frankenstein”, așa cum a descris Zelda Williams (fiica regretatului Robin Williams) recreările neconsensuale ale tatălui său prin IA.
Comercializarea doliului: O industrie de 123 de miliarde
Această ședință de spiritism tehnologică este propulsată de un motor economic puternic. Asistăm la explozia Industriei Vieții Digitale de Apoi (Digital Afterlife Industry – DAI) sau „Grief Tech”, un sector a cărui valoare este estimată la peste 123 de miliarde de dolari la nivel global.
Modelul de afaceri este ceea ce criticii numesc „Doliul ca Serviciu” (Grief-as-a-Service). Acesta transformă doliul dintr-un proces finit și comunitar într-un consum infinit bazat pe abonament.
- Abonament la morți: Companii precum 2wai și HereAfter AI (care utilizează un model etic mai sigur, bazat pe interviuri pre-mortem) monetizază dorința de conexiune.
- Etica „Dataismului”: Filosoful Byung-Chul Han avertizează asupra ascensiunii Dataismului, unde experiența umană este predată „totalitarismului datelor”. În acest regim, „moartea digitală” este negată. Devenim zombi producători de date, generând venituri chiar și din mormânt.
- Mecanici prădătoare: Riscul, identificat de cercetătorii de la Cambridge, este „publicitatea mascată”. Un „deadbot” al unei bunici care sugerează o anumită marcă de biscuiți reprezintă forma supremă de manipulare persuasivă, exploatând cele mai vulnerabile legături emoționale pentru profit comercial.
Neuroștiința doliului: „Interferențe” în mașinărie
Dincolo de criticile filosofice și economice, există un pericol psihologic tangibil. Dr. Mary-Frances O’Connor, neurocercetător la Universitatea din Arizona și autoare a cărții The Grieving Brain (Creierul îndoliat), postulează că doliul este, în esență, o formă de învățare.
Creierul creează o hartă a lumii în care cei dragi sunt o constantă („voi fi mereu aici pentru tine”). Atunci când o persoană moare, creierul trebuie să actualizeze cu greu această hartă pentru a reflecta noua realitate a absenței lor. O’Connor avertizează că tehnologia IA „ar putea interfera” cu acest proces biologic critic. Oferind o simulare constantă și interactivă a prezenței, „griefbot-ul” împiedică creierul să învețe lecția pierderii. Menține căile neuronale ale atașamentului într-o stare de dor permanent și nerezolvat — o rețetă digitală pentru Tulburarea de doliu prelungit.
Vidul legislativ: De la „Vestul Sălbatic” la Testamentul Digital
În prezent, locuim într-un „Vest Sălbatic” juridic în ceea ce privește drepturile morților digitali. În Statele Unite, „drepturile de publicitate post-mortem” sunt un mozaic incoerent; în multe state, dreptul la propria imagine expiră în momentul decesului.
Europa oferă un cadru contrastant, deși incipient. Spania, de exemplu, a fost pionieră cu conceptul de „Testamento Digital” (Testament Digital) în cadrul Legii sale Organice privind Protecția Datelor (LOPD). Acesta recunoaște un „drept la moștenirea digitală”, permițând cetățenilor să desemneze moștenitori specifici pentru a gestiona sau șterge amprenta lor digitală.
Totuși, așa cum argumentează filosoful spaniol Adela Cortina, reglementarea nu poate fi doar tehnică; trebuie să fie etică. Trebuie să ne întrebăm nu doar cine deține datele, ci ce demnitate li se cuvine morților. „Rămășițele digitale” nu sunt doar active; sunt dărâmăturile unei vieți. Fără legi robuste privind „neuro-drepturile” sau „demnitatea datelor” care să se extindă post-mortem, morții nu au consimțământ. Ei devin materie primă pentru „arhiva vie” pe care 2wai pretinde că o construiește — o bibliotecă de suflete deținută de o corporație.
Necesitatea tăcerii
Tragedia „Ash-Bot-ului” din Black Mirror nu a fost că a eșuat să sune ca Ash. A fost că a reușit. A oferit un ecou perfect și gol care a prins protagonista într-un pod al doliului suspendat.
„Ședința de spiritism algoritmică” promite să învingă moartea, dar reușește doar să învingă doliul. Doliul necesită un final. Necesită recunoașterea dureroasă a tăcerii. În timp ce ne grăbim să umplem acea tăcere cu pălăvrăgeala inteligenței artificiale generative, riscăm să pierdem ceva profund uman: capacitatea de a da drumul. În era Dataismului și a hiperrealității, actul cel mai radical ar putea fi pur și simplu să lăsăm morții să se odihnească în pace, nesimulați și dezabonați.
