Artă

David Hockney și timpul în pictura contemporană

Cum atenția, durata și memoria schimbă sensul picturii în prezent
Lisbeth Thalberg

Într-o epocă dominată de imagini efemere și de un flux vizual accelerat, cele mai recente lucrări ale lui David Hockney invită la încetinire. Proiectele sale recente explorează modul în care arta poate păstra timpul, nu ca opoziție față de schimbare, ci ca o formă de a trăi alături de ea. Prin peisaje, portrete și naturi statice, Hockney reafirmă pictura ca un mediu capabil să surprindă continuitatea, repetiția și trecerea discretă a zilelor, o perspectivă deosebit de relevantă pentru cultura vizuală actuală.

Într-un moment în care imaginile par să dispară aproape la fel de repede precum sunt create, aceste lucrări ridică o întrebare esențială: ce înseamnă să rămâi suficient de mult în fața unei scene pentru ca timpul să își lase amprenta? Răspunsul lui Hockney nu este nici nostalgic, nici defensiv. Pictura apare ca o practică a atenției susținute, un spațiu în care schimbarea nu este înghețată, ci observată în desfășurarea ei lentă.

Expoziția are loc într-un context în care lentoarea a devenit o valoare disputată. Pe măsură ce imaginile circulă tot mai rapid, instituțiile culturale continuă să se întrebe ce mai înseamnă astăzi durabilitatea în artă. Hockney nu propune o retragere în trecut, ci insistă asupra continuității: pictura, cu toată istoria ei, rămâne o modalitate relevantă de a gândi schimbarea.

A Year in Normandie se desfășoară sub forma unui friz monumental care urmărește ciclul anotimpurilor, de la primăvară la iarnă. Subiectul este intenționat modest — copaci, poteci, cer, lumină —, însă forța lucrării stă în durata pe care o încorporează. Panourile nu funcționează ca simple reprezentări ale naturii, ci ca urme ale unei atenții continue. Timpul nu este comprimat într-o singură imagine, ci lăsat să se întindă, să se repete și să evolueze, amintind că schimbările reale sunt adesea graduale.

Privită astăzi, la distanță de momentul realizării, lucrarea se percepe diferit față de reproduceri. Dimensiunea ei impune o relație fizică: vizitatorii se deplasează de-a lungul frizei, reflectând parcursul temporal pe care aceasta îl sugerează. Această experiență corporală a timpului capătă o semnificație aparte într-o perioadă în care ecranele reduc trăirea la fragmente rapide, ușor de consumat.

Alături de friză sunt prezentate picturi noi, de dimensiuni mai intime: naturi statice și portrete inspirate din cercul apropiat al artistului. Deși mai restrânse ca scară, aceste lucrări sunt la fel de deliberate. Compoziția frontală și prezența recurentă a feței de masă în carouri, folosită ca element structural, evocă rutina domestică, dar subliniază și suprafața tabloului, reamintind că orice reprezentare presupune un echilibru între profunzime și plan.

Hockney a susținut de-a lungul timpului că orice pictură figurativă este, în esență, abstractă, doar prin faptul că există pe un suport plat. În aceste lucrări recente, ideea devine vizibilă. Obiectele și chipurile rămân recognoscibile, însă culoarea, modelul și comprimarea spațiului elimină orice iluzie de naturalism. Picturile oscilează între intimitate și distanță, între familiaritate și rigoare formală.

Portretele, în special, propun o relație diferită cu timpul față de friza monumentală. Ele nu documentează durata, ci prezența. Personajele fac parte din viața cotidiană a lui Hockney și sunt reprezentate fără construcții narative sau accente psihologice evidente. Imobilitatea lor transmite o gravitate tăcută, sugerând grijă și atenție, nu performativitate. Într-o eră a vizibilității excesive, aceste portrete refuză spectacolul.

Contextul instituțional al expoziției adaugă un strat suplimentar de semnificație. Prezentată la Serpentine North, aceasta marchează prima colaborare majoră a lui Hockney cu instituția. Cunoscută pentru orientarea sa spre experiment și prezent, Serpentine găzduiește aici o operă care insistă asupra continuității și asupra relevanței carierelor artistice de lungă durată. Într-un discurs cultural dominat de noutate, această perspectivă devine un contrapunct important.

În exterior, un mural imprimat de mari dimensiuni, derivat din seria dedicată Normandiei, extinde expoziția în grădina din jur. Imaginea unei căsuțe într-un copac, asociată cu joaca, observația și retragerea, reflectă interesul constant al lui Hockney pentru instrumentele digitale. Tehnologia nu înlocuiește pictura, ci o completează, oferind o altă modalitate de a reflecta asupra imaginii.

Cariera lui Hockney este marcată de o curiozitate neobosită, de la explorările timpurii ale percepției până la experimentele cu fotografia și desenul digital. Ceea ce leagă aceste etape nu este un stil, ci atenția constantă față de modul în care vedem și față de felul în care această percepție se schimbă în timp. Actualul corp de lucrări nu anunță o direcție nouă, ci clarifică un angajament de lungă durată.

Revenind asupra capacității picturii de a păstra timpul, Hockney poziționează acest mediu împotriva uitării culturale. Lucrările sale nu susțin supremația picturii și nici nu se refugiază în tradiție. Ele sugerează că pictura rămâne relevantă tocmai pentru că refuză viteza. Într-o cultură vizuală guvernată de imediat, această alegere devine profund contemporană.

Ceea ce rămâne după parcurgerea expoziției nu este o imagine singulară, ci un ritm. Senzația că timpul, atunci când este privit cu răbdare, poate deveni din nou vizibil. În mâinile lui Hockney, pictura se transformă mai puțin într-o declarație și mai mult într-o practică: un mod de a rămâne alături de lume suficient de mult încât aceasta să se dezvăluie.

David Hockney, A Year in Normandie (detail), 2020-2021. Composite iPad painting © David Hockney
David Hockney, A Year in Normandie (detail), 2020-2021. Composite iPad painting © David Hockney

Discuție

Există 0 comentarii.

```